PrimăvarăSpring

Actul întâi · furtună de primăvarăAct one · spring storm

Mustățile începutuluiThe Whiskers of the Beginning

îndrăgostireafalling in love

Actul I · Primăvară — Mustățile începutuluiAct I · Spring — The Whiskers of the Beginning

instrumental · neoclassical · muzică de Alex-George Adammusic by Alex-George Adam

0:00

Cum se îmblânzește o pisicăHow to Tame a Cat

Nu te apropia. Stai jos, la câțiva pași, și nu întinde mâna — mâinile întinse au mai apucat de mine și-au strâns. Lasă-mă pe mine să vin, dacă vin. Tu te-ai ghemuit pe trotuar, ai pus palma deschisă pe asfalt, cu fața-n sus, și n-ai făcut nimic. Atât. Ai rămas acolo mai mult decât a rămas oricine. Și-am venit. Întâi mustața. Apoi fruntea. Apoi tot capul împins în palma ta, ca și cum ți l-aș fi dat. Țin minte cât de cald era asfaltul exact în locul unde stătuse mâna ta și plecase.Don’t come closer. Sit down, a few steps away, and don’t reach out your hand — hands reached out have grabbed me before and held tight. Let me be the one to come, if I come. You crouched down on the sidewalk, laid your open palm on the asphalt, facing up, and did nothing. That was all. You stayed there longer than anyone ever stayed. And I came. First the whisker. Then the forehead. Then my whole head pushed into your palm, as if I were handing it to you. I still remember how warm the asphalt was in exactly the spot where your hand had been and gone.

O sută de ușiA Hundred Doors

O pisică nu cerșește la ușă. Stă cu spatele la ea, de parcă trece pe-acolo din întâmplare, de parcă nu așteaptă nimic, de parcă avea ea treburi mai bune decât să fie primită. Așa am stat și eu la ușa ta. Cu spatele. Lingându-mi o labă, uitându-mă în altă parte, ca să pară că, dacă îmi deschizi, e ideea ta, nu nevoia mea. M-am învățat repede: nu te lasă nimeni înăuntru dacă vede cât de tare vrei. Așa că m-am antrenat să nu par că vreau, zi după zi, prag după prag, până m-am priceput atât de bine încât, la sfârșit, m-ai crezut. Ai deschis ușa, ai văzut o pisică căreia parcă nu-i pasă, și ți-ai zis: „asta n-o să sufere dacă plec". Eu stăteam cu spatele. N-aveai cum să-mi vezi fața.A cat doesn’t beg at the door. It sits with its back to it, as if just passing by, as if waiting for nothing, as if it had better things to do than to be let in. That’s how I sat at your door too. With my back turned. Licking a paw, looking the other way, so it would seem that, if you opened up, it was your idea, not my need. I learned fast: no one lets you in if they see how badly you want it. So I trained myself not to seem to want, day after day, threshold after threshold, until I got so good at it that, in the end, you believed me. You opened the door, saw a cat that didn’t seem to care, and told yourself: “this one won’t suffer if I leave.” I was sitting with my back turned. There was no way for you to see my face.

Poala aleasăThe Chosen Lap

Erau zece poale în cameră și toate mă chemau — „pis, pis", degete frecate, farfurioare cu lapte. M-am plimbat printre voi, liber, adulmecând fiecare genunchi, fără să datorez nimic nimănui. Și m-am așezat pe tine, care nici nu mă chemaseși, care te uitai în altă parte. Nu pe cine mă striga. Nu pe cine mă hrănea. Pe tine, care nu cereai nimic. Și-am rămas până când, încet, ai început și tu să te uiți spre mine ca să nu plec.There were ten laps in the room and every one of them called me — “here, kitty,” fingers rubbing together, little saucers of milk. I wandered among you, free, sniffing every knee, owing nothing to anyone. And I settled on you, who hadn’t even called me, who were looking away. Not the one who called me. Not the one who fed me. You, who asked for nothing. And I stayed until, slowly, you too began to look toward me so I wouldn’t leave.

TrilulThe Trill

Pisicile au un sunet pe care nu-l fac pentru oricine. Nu miorlăit, nu tors — un ciripit scurt, păstrat pentru o singură persoană. Eu îl aveam pentru tine. Îmi ieșea singur când îți auzeam cheia, un sunet mic și caraghios pe care nu l-am scos nici înainte de tine, nici după. A rămas în mine, nefolosit, ca un instrument acordat pentru o cameră în care nu mai cântă nimeni.Cats have a sound they don’t make for just anyone. Not a meow, not a purr — a short chirp, saved for one single person. I had mine for you. It came out on its own when I heard your key, a small, silly sound I never made not before you, not after. It stayed in me, unused, like an instrument tuned for a room where no one plays anymore.

Cap în capHead to Head

Pisicile, când te iubesc, te lovesc ușor cu fruntea. Nu e o greșeală. E felul lor de a-ți pune o părticică din ele pe tine și de a spune, în același timp, „ești al meu și mă simt în siguranță destul cât să-mi descopăr capul lângă tine". Te loveam cu fruntea dimineața, înainte de cafea, seara, pe canapea, ori de câte ori treceai destul de aproape. Tu nici nu observai mereu. Era doar pisica dându-se cu capul de tine. Habar n-aveai că de fiecare dată îmi puneam capul, partea cea mai dură și cea mai fricoasă din mine, exact în locul de unde-ai fi putut, oricând, să te dai la o parte și să mă lași să cad.Cats, when they love you, bump you gently with their forehead. It’s not a mistake. It’s their way of placing a little piece of themselves on you and of saying, at the same time, “you’re mine and I feel safe enough to bare my head beside you.” I bumped you with my forehead in the morning, before coffee, in the evening, on the couch, every time you passed close enough. You didn’t even always notice. It was just the cat knocking its head against you. You had no idea that every single time I was laying my head, the hardest and most frightened part of me, in exactly the place from which you could have, at any moment, stepped aside and let me fall.

Te-am însemnatI Marked You

În primele săptămâni mă frecam de toate ale tale. Mi-am lăsat fruntea pe geaca ta, obrazul pe pernă, mirosul pe cana din care beai, pe colțul mesei, pe încheietura ta când treceai pe lângă mine. Asta e a mea, spuneam fără cuvinte, și ea, și ea, și ea. Tu râdeai, „ce pisică lipicioasă", și mă lăsai. Acum bei din aceeași cană și nu mai miroase a nimic de-al meu. Cineva a spălat-o bine.In the first weeks I rubbed against everything of yours. I left my forehead on your jacket, my cheek on the pillow, my scent on the mug you drank from, on the corner of the table, on your wrist when you passed by me. This is mine, I said without words, and this, and this, and this. You laughed, “what a clingy cat,” and let me. Now you drink from the same mug and it smells of nothing of mine. Someone washed it well.

PupileleThe Pupils

La pisici, ochii se fac mari la fel de frică și de dragoste. Aceeași pupilă neagră, dilatată, și când vrei să fugi, și când vrei să rămâi pe veci. În prima lună cu tine am avut tot timpul ochii mari. N-am știut, sincer, care din două era. Mă uitam la tine cu pupilele cât cepele, și putea să fie spaimă, putea să fie iubire — trupul meu nu face diferența, și nici nu cred că ea există cu adevărat. Acum știu doar atât: orice m-ai fi făcut să simt, am simțit din toți rărunchii, cu ochii larg deschiși, incapabil să clipesc de teamă să nu pierd fie pericolul, fie minunea — care or fi fost unul și același lucru.In cats, the eyes widen the same with fear and with love. The same black pupil, dilated, both when you want to run and when you want to stay forever. In the first month with you my eyes were wide the whole time. I honestly didn’t know which of the two it was. I looked at you with my pupils blown wide, and it could have been terror, it could have been love — my body can’t tell the difference, and I don’t even believe the difference truly exists. Now I know only this: whatever you made me feel, I felt it to the marrow, with my eyes wide open, unable to blink for fear of missing either the danger or the wonder — which may well have been one and the same thing.

Clipitul lentThe Slow Blink

Pisica nu spune că te iubește. Închide ochii lângă tine, încet, și-atât. În prima seară, fără să-mi cer voie, am închis ochii lângă tine mai încet decât îi închisesem lângă oricine. Tu te uitai la telefon. Eu îți spuneam, în limba mea, singurul lucru pe care n-aveam să ți-l spun niciodată în a ta.A cat doesn’t say it loves you. It closes its eyes beside you, slowly, and that’s all. On the first evening, without asking permission, I closed my eyes beside you more slowly than I’d ever closed them beside anyone. You were looking at your phone. I was telling you, in my language, the only thing I would never say to you in yours.

BurtaThe Belly

O pisică nu-și arată burta oricui. E singurul loc prin care poate fi ucisă dintr-o singură mișcare. Într-o după-amiază m-am întins pe spate lângă tine și mi-am lăsat burta în sus, moale, fără apărare, gâtul descoperit, labele în aer, și am stat așa, cu inima la vedere, mai mult decât ar fi trebuit. Tu ai întins mâna și-ai pus-o acolo, exact unde mă puteai sfârteca, și-ai ținut-o caldă. Atunci am știut că o să te las. Nu „o să te iubesc" — o să te las, cu burta-n sus, lângă cineva care-ar putea, oricând, să nu mai fie blând.A cat doesn’t show its belly to just anyone. It’s the only place it can be killed in a single move. One afternoon I lay on my back beside you and let my belly face up, soft, defenseless, throat bared, paws in the air, and I stayed like that, heart in plain sight, longer than I should have. You reached out your hand and laid it there, exactly where you could have torn me open, and you kept it warm. That’s when I knew I would let you. Not “I’ll love you” — I’ll let you, belly up, beside someone who could, at any moment, stop being gentle.

FrământatulThe Kneading

Când mă simt în siguranță de tot, îmi pierd vârsta. Labele încep singure să frământe, stânga, dreapta, stânga, un gest rămas din pisoiul care n-a apucat să fie ținut destul. Făceam asta pe pătura de pe tine, seara, fără să-mi dau seama, apăsând încet, ritmic, ca și cum aș fi cerut ceva ce nu se mai cere cu vorbe de mult. Tu râdeai — „iar te-ai prostit, pisicule" — și mă lăsai să frământ în liniște o tihnă mai veche decât tine, pe care abia lângă tine mi-am amintit cum se simte. Acum, când mă apucă noaptea și încep iar, singur, labele caută ceva moale și găsesc cearșaful gol, și tot apăs, stânga, dreapta, stânga, într-un loc care nu mai răspunde.When I feel completely safe, I lose track of my age. My paws start kneading on their own, left, right, left, a gesture left over from the kitten who never got to be held enough. I did this on the blanket over you, in the evening, without realizing, pressing slowly, rhythmically, as if I were asking for something that words stopped asking for long ago. You laughed — “there you go again, silly cat” — and you let me knead in peace a calm older than you, one that only beside you I remembered how it felt. Now, when the night takes me and I start again, alone, my paws look for something soft and find the empty sheet, and still I press, left, right, left, in a place that no longer answers.

CoadaThe Tail

Pisicile nu pot ține de mână. N-au degete care să se încleșteze, n-au palme cu care să strângă. Au, în schimb, o coadă. Și când o pisică te place de tot, și-o încolăcește în jurul tău — pe încheietură, pe gleznă, pe degetul pe care i-l întinzi — încet, fără să se uite la tine, de parcă n-ar face nimic. Așa te țineam eu de mână. Stăteai pe canapea, citeai, și coada mea găsea, singură, glezna ta, și se înfășura, o dată, de două ori, și rămânea acolo, ținându-te în singurul fel în care știu și eu să țin pe cineva fără să par că am nevoie. Acum n-am de cine să mă încolăcesc. Coada stă strânsă pe lângă mine, ca o mână băgată în buzunar ca să nu se vadă că e goală.Cats can’t hold hands. They have no fingers to lock together, no palms to grip with. They have, instead, a tail. And when a cat truly takes to you, it curls it around you — around your wrist, your ankle, the finger you hold out — slowly, without looking at you, as if doing nothing at all. That’s how I held your hand. You sat on the couch, reading, and my tail found, on its own, your ankle, and wrapped around it, once, twice, and stayed there, holding you in the only way I, too, know how to hold someone without seeming to need them. Now I have no one to curl around. My tail stays tucked against me, like a hand shoved in a pocket so no one sees that it’s empty.

VarăSummer

Actul al doilea · arșiță de varăAct two · summer heat

Jocul cu gheareleThe Game of Claws

apropierea și dependențacloseness and dependence

Actul II · Vară — Jocul cu gheareleAct II · Summer — The Game of Claws

instrumental · chamber · muzică de Alex-George Adammusic by Alex-George Adam

0:00

Erau și seri buneThere Were Good Evenings Too

Stăteai pe canapea cu laptopul pe genunchi și eu mă strecuram exact între tine și ecran, fiindcă lumina aia albastră îți fura fața de la mine. „Dă-te, pisică, nu văd filmul", dar nu mă dădeai jos, mă mutai puțin mai la stânga, cât să-ți văd bărbia mișcându-se când râdeai. Îți puneam laba pe încheietură când dădeai să iei telefonul. Nu ca să te opresc. N-aș fi putut. Uneori puneai telefonul cu fața-n jos și mă scărpinai după ureche, și pentru un film întreg ecranul era stins și fața ta era a mea. Acum lumina albastră n-o mai fură nimeni de la tine. Stă acolo toată noaptea, pe fața ta, și nimănui nu-i pasă că nu văd filmul.You sat on the couch with the laptop on your knees and I would slip right between you and the screen, because that blue light stole your face from me. “Move, cat, I can’t see the movie,” but you didn’t put me down, you just shifted me a little to the left, enough to see your chin move when you laughed. I’d put my paw on your wrist when you reached for the phone. Not to stop you. I couldn’t have. Sometimes you set the phone face down and scratched behind my ear, and for a whole movie the screen was dark and your face was mine. Now the blue light — no one steals it from you anymore. It sits there all night, on your face, and no one cares that I can’t see the movie.

Cine doarme primulWho Falls Asleep First

Tu adormeai oriunde. În tren, pe canapea, la mijlocul unei certuri. Eu nu puteam adormi decât pe tine, cu urechea pe coșul pieptului tău, numărând bătăile ca pe niște pași pe scară care vin spre casă. Te întorceai pe-o parte, mă mutam și eu. Plecai noaptea din pat, mă trezeam, ca și cum mi-ai fi tras podeaua de sub somn. Acum dorm singur și tot întorc capul spre partea ta de pat, unde nu mai e nicio bătaie de numărat. Tu, sigur, dormi deja oriunde.You could fall asleep anywhere. On the train, on the couch, in the middle of a fight. I couldn’t fall asleep except on you, with my ear on your chest, counting the beats like footsteps on the stairs coming home. You’d turn on your side, and I’d move too. If you left the bed at night, I’d wake, as if you’d pulled the floor out from under my sleep. Now I sleep alone and I still turn my head toward your side of the bed, where there’s no beat left to count. You, surely, already sleep anywhere.

SpălatulThe Grooming

Pisicile care se iubesc se spală una pe alta. Își ling, pe rând, locurile la care nu ajung singure — după urechi, ceafa, exact rănile pe care nu ți le poți linge tu. Ne spălam și noi așa. Tu-mi netezeai un loc din creștet pe care eu nu-l vedeam niciodată. Eu te lingeam cu vorbe acolo unde nu ajungeai singură — o frică veche, o zi grea, un loc din tine pe care nu-l vedeai. Apoi te-ai oprit. Întâi mai rar, apoi deloc. Și-am rămas cu o pată fix în locul la care nu ajung, neîngrijit, încâlcit, o zonă din mine pe care numai tu o atingeai și pe care acum n-o mai spală nimeni, fiindcă eu, singur, nu pot.Cats that love each other groom one another. They lick, in turn, the places they can’t reach alone — behind the ears, the nape, exactly the wounds you can’t lick yourself. We groomed each other like that too. You smoothed a spot on my crown that I could never see. I licked you with words where you couldn’t reach yourself — an old fear, a hard day, a place in you you couldn’t see. Then you stopped. First less often, then not at all. And I was left with a patch right in the place I can’t reach, uncared for, matted, an area of me that only you ever touched and that now no one grooms anymore, because I, alone, can’t.

Iarba-mâțeiCatnip

Erai iarba-mâței. Îmi era de-ajuns mirosul tău pe-o bluză uitată pe scaun și-mi pierdeam mințile — mă rostogoleam, torceam, mă frecam de tot ce-atinseseși, ridicol, fără pic de demnitate, beat de zece minute de tine. Apoi trecea. Stăteam pe-o parte, năuc, și-mi juram că gata, nu mai cad. Până data viitoare, când îți auzeam cheia în broască și o luam de la capăt, fără minte, fără voință, un animal incapabil să treacă pe lângă tine fără să se facă de râs. Se zice că iarba-mâței nu dă dependență. Mint. O caut și-acum, prin toate hainele rămase, mult după ce-ai plecat.You were catnip. It was enough for me — your scent on a shirt left on the chair — and I’d lose my mind: I’d roll, I’d purr, rub against everything you’d touched, ridiculous, without a shred of dignity, drunk on ten minutes of you. Then it passed. I’d lie on my side, dazed, and swear that was it, no more falling. Until the next time, when I heard your key in the lock and started all over, mindless, will-less, an animal incapable of passing you by without making a fool of itself. They say catnip isn’t addictive. They lie. I still look for it, through all the clothes left behind, long after you left.

Vremea taYour Weather

Pisicile simt furtuna înainte să înceapă. Eu simțeam furtuna ta. Dimineața, înainte să deschizi ochii, știam deja ce vreme va fi în casă după cum respirai. Dacă tu erai senin, torceam. Dacă în tine ploua, mă făceam mic sub masă și nu mai mâncam. Mă trezeam și verificam cerul tău, nu pe-al meu, și mi-am pierdut, undeva pe drum, anotimpurile mele, ca un animal care nu mai are decât clima stăpânului. Acum că ai plecat, e mereu o vreme ciudată în mine, nici bună, nici rea, fiindcă nu mai am după cine să-mi dau seama.Cats sense the storm before it begins. I sensed yours. In the morning, before you opened your eyes, I already knew what weather the house would have from the way you breathed. If you were clear, I purred. If it was raining inside you, I made myself small under the table and stopped eating. I’d wake and check your sky, not my own, and somewhere along the way I lost my own seasons, like an animal that has nothing left but the climate of its owner. Now that you’re gone, there’s always strange weather in me, neither good nor bad, because I no longer have anyone to read it by.

Pisică de casăIndoor Cat

M-ai ținut în casă și-am uitat afară. Întâi mi-a pierit obiceiul, apoi instinctul, apoi și amintirea că aș fi știut vreodată să prind ceva cu gura mea, să dorm sub cer, să mă feresc de mașini. Stăteam pe pervaz și mă uitam la ceilalți cum traversează strada, cum se bat, cum vânează, cum trăiesc o viață pe care o priveam ca pe un film într-o limbă vorbită cândva și uitată. Eram, în sfârșit, în siguranță. Și nefolositor de tot în orice lume în afară de a ta. Apoi ai deschis ușa și mi-ai zis „du-te". Du-te unde? Mi-ai luat strada din picioare cu ani în urmă.You kept me indoors and I forgot the outside. First the habit faded, then the instinct, then even the memory that I had ever known how to catch something with my own mouth, how to sleep under the sky, how to dodge cars. I’d sit on the windowsill and watch the others crossing the street, fighting, hunting, living a life I watched like a film in a language once spoken and forgotten. I was, at last, safe. And utterly useless in any world but yours. Then you opened the door and said “go.” Go where? You took the street out from under my paws years ago.

CipulThe Microchip

Mi-ai pus un cip sub piele, între omoplați, cu adresa ta în el. „Ca să te găsească cineva și să te-aducă înapoi, dacă te pierzi." M-am simțit, atunci, al cuiva — prima oară când scria, undeva, că aparțin unei case. Acum m-am pierdut de tot. Cineva binevoitor m-a găsit pe stradă, m-a dus la veterinar, mi-a scanat ceafa. A ieșit numele tău. A ieșit adresa ta — cea veche, de unde-ai plecat demult. Au sunat. Nu mai locuiește nimeni acolo. Și-acum stau într-o cușcă, înregistrat pe viață pe numele unui om care nu mai vine să mă ia, cu o adresă în carne care nu mai duce nicăieri.You put a chip under my skin, between my shoulder blades, with your address inside it. “So someone can find you and bring you back, if you get lost.” I felt, then, that I belonged to someone — the first time it was written, somewhere, that I belonged to a home. Now I’m lost for good. A kind stranger found me on the street, took me to the vet, scanned my nape. Your name came up. Your address came up — the old one, the one you left long ago. They called. No one lives there anymore. And now I sit in a cage, registered for life to the name of a person who isn’t coming to get me, with an address in my flesh that leads nowhere now.

ClopoțelulThe Bell

Mi-ai pus un clopoțel la gât. „Ca să te aud când vii", ziceai, dar și ca păsările să te-audă și să zboare la timp. De-atunci n-am mai prins nimic. Mă apropii de orice mi-aș dori și, cu trei pași înainte, sun. Tot ce vreau să țin are timp berechet să se ridice și să plece înainte să întind laba. Și tu m-auzeai venind, mereu. De departe. Ai avut, de fiecare dată, timp să-ți ștergi fața, să ascunzi cu cine vorbiseși, să fii, când ajungeam, exact cât voiai să par. Nu m-am putut apropia de tine neanunțat niciodată. Port încă clopoțelul. Sună și-acum, înaintea mea, și gonește tot ce-aș mai vrea să prind în viața asta.You put a bell on my collar. “So I can hear you coming,” you said, but also so the birds could hear you and fly off in time. Since then I’ve caught nothing. I get close to anything I want and, three steps short, I ring. Everything I want to keep has all the time in the world to rise and leave before I stretch out a paw. And you always heard me coming. From far off. You had, every single time, time to wipe your face, to hide who you’d been talking to, to be, by the time I arrived, exactly as much as you wanted to seem. I could never come close to you unannounced, not once. I still wear the bell. It rings even now, ahead of me, and scatters everything I might still want to catch in this life.

AțaThe Yarn

Mi-ai dat un ghem de ață și te-ai uitat cum mă joc. La început era doar joacă: îl trăgeam, se desfășura, fugeam după capăt prin toată casa, fericit că am ceva al meu. Dar ața nu se oprește când vrei tu. Cu cât mă jucam mai mult, cu atât mă lega — de-un picior de scaun, de-un colț de pat, de gâtul meu, prinzând tot ce atingeam de tot ce atinsesem deja. Când m-am oprit, eram în mijlocul camerei, nemișcat, înfășurat în propriul meu joc. Tu te plictisiseși demult. Erai deja în altă cameră, pe telefon, în timp ce eu învățam, prea strâns ca să mai mișc un fir, că unele daruri se dau anume ca să te uite cineva legat.You gave me a ball of yarn and watched me play. At first it was only play: I pulled it, it unspooled, I chased the end through the whole house, happy to have something of my own. But yarn doesn’t stop when you want it to. The more I played, the more it bound me — to a chair leg, to a corner of the bed, to my own neck, tying everything I touched to everything I’d already touched. When I stopped, I was in the middle of the room, motionless, wound up in my own game. You’d grown bored long before. You were already in another room, on your phone, while I was learning, too tangled to move a single thread, that some gifts are given on purpose so that someone can leave you tied up.

Jocul cu gheareleThe Game of Claws

La început ne jucam. Ghearele pe jumătate scoase, cât să simți, nu cât să rănești. Eu te ciupeam cu o vorbă, tu cu una mai ascuțită, și râdeam amândoi. Apoi o gheară a prins pielea. A curs puțin sânge. „N-am vrut", ai zis, și-ai râs, și-am râs și eu, fiindcă încă voiam să cred că n-ai vrut. Tot mai des „n-am vrut". Tot mai puțin râs. Le port a doua zi sub mânecă, și le spun că-s de la joacă, că pisicile așa se iubesc. Mă uit la ele dimineața și nu mai știu care semn ești tu și care sunt eu.At first we played. Claws half out, enough to feel, not enough to hurt. I’d nip you with a word, you with a sharper one, and we both laughed. Then a claw caught skin. A little blood ran. “I didn’t mean to,” you said, and laughed, and I laughed too, because I still wanted to believe you didn’t mean to. More and more often, “I didn’t mean to.” Less and less laughter. I wear them the next day under my sleeve, and tell them they’re from playing, that this is how cats love. I look at them in the morning and no longer know which mark is you and which is me.

Prea multToo Much

Dacă mângâi o pisică prea mult, te mușcă. Nu din răutate — pielea i se încarcă, fiecare atingere care la început era plăcere devine prea mult, și mâna care o alinta ajunge, dintr-odată, de nesuportat. Așa făceam și eu spre sfârșit. Mă alintai și mă alintai, și undeva, fără să-mi dau seama când, plăcerea se făcea sarcină electrică, și te mușcam — o vorbă urâtă, o tăcere, o întoarcere de spate — exact mâna care voia doar să fie blândă cu mine. Te trăgeai înapoi, rănită: „dar nu ți-am făcut decât bine". Așa e. Tocmai ăsta era prea mult. Nu m-am priceput niciodată să fiu iubit mai mult decât credeam că merit.If you pet a cat too much, it bites you. Not out of malice — its skin grows charged, every touch that was pleasure at first becomes too much, and the hand that had been soothing it becomes, all at once, unbearable. That’s what I did toward the end too. You stroked me and stroked me, and somewhere, without my noticing when, the pleasure turned to an electric charge, and I’d bite you — an ugly word, a silence, a turned back — exactly the hand that only wanted to be gentle with me. You’d pull back, hurt: “but I’ve only ever been good to you.” It’s true. That was exactly what was too much. I never learned how to be loved more than I thought I deserved.

Pe perioadă de probăOn a Trial Period

M-ai luat „pe perioadă de probă". Așa se zice la adăpost: îl iei câteva săptămâni, vezi dacă se potrivește, dacă nu-ți strică lucrurile, și, dacă nu merge, îl aduci înapoi. Eu n-am știut că sunt pe probă. Eu m-am mutat cu totul — mi-am adus toate fricile, mi-am ales colțul meu, am început să-ți spun ție „acasă". Tu păstrai bonul. Te-ai gândit, în tot timpul ăsta, că ai unde să mă duci înapoi dacă nu ies cum trebuie. Și m-ai dus. „Nu s-a potrivit", ai zis la ghișeu, politicoasă, de parcă vorbeai despre o canapea care nu intra pe ușă. Eu eram acasă de luni de zile. Tu abia dacă despachetaseși ideea că aș putea rămâne.You took me “on a trial period.” That’s what they call it at the shelter: you take one for a few weeks, see if it fits, if it doesn’t wreck your things, and, if it doesn’t work out, you bring it back. I didn’t know I was on trial. I moved in completely — I brought all my fears, chose my corner, started calling you “home.” You kept the receipt. You thought, the whole time, that you had somewhere to return me if I didn’t turn out right. And you did. “It didn’t fit,” you said at the counter, politely, as if you were talking about a couch that wouldn’t go through the door. I’d been home for months. You had barely unpacked the idea that I might stay.

III

ToamnăAutumn

Actul al treilea · vânt de toamnăAct three · autumn wind

Gheruțele nespuseThe Unspoken Claws

durereathe hurt

Actul III · Toamnă — Gheruțele nespuseAct III · Autumn — The Unspoken Claws

instrumental · post-classical · muzică de Alex-George Adammusic by Alex-George Adam

0:00

Pasărea moartăThe Dead Bird

Ți-am pus pasărea la picioare și-am așteptat. Era tot ce vânasem în noaptea aia prin mine: o frică încă vie, ținută blând în dinți ca să n-o stric de tot pe drum. Ți-am lăsat-o pe covor, caldă încă, și m-am tras un pas înapoi, mândru, cum stă pisica lângă ce a adus. Tu te-ai uitat la pasăre. Te-ai uitat la mine. „De ce-mi aduci mie chestii din astea?" Și-ai luat-o cu un șervețel, de aripă, ca să n-o atingi. De-atunci îți aduc altceva. Lucruri fără pene, fără sânge, ucise demult și spălate bine: „sunt bine", „n-am nimic", „a fost o zi ok". Le pui în vază. Țin o săptămână. Pe celelalte le îngrop noaptea, singur, acolo în mine unde le vânez.I laid the bird at your feet and waited. It was all I had hunted that night through myself: a fear still alive, held gently in my teeth so I wouldn’t ruin it completely on the way. I left it for you on the carpet, still warm, and stepped back, proud, the way a cat stands beside what it brought. You looked at the bird. You looked at me. “Why do you bring me things like this?” And you picked it up with a napkin, by the wing, so you wouldn’t have to touch it. Since then I bring you something else. Things with no feathers, no blood, killed long ago and washed clean: “I’m fine,” “it’s nothing,” “it was an okay day.” You put them in a vase. They last a week. The others I bury at night, alone, there inside me where I hunt them.

Fără gheareDeclawed

Ca să nu-ți zgârii canapeaua, mi-ai scos ghearele. Nu doar vârfurile — și osul din care creșteau, ca să nu mai apuce înapoi. „Așa e mai bine pentru amândoi", ziceai. „Acum poți sta în casă, nu te mai dau afară." Și-am stat. Blând, rotund, fără colțuri, o pisică pe care orice musafir o mângâia în siguranță. M-am dezvățat să mă cațăr, să mă apăr, chiar și să te zgârii ușor când plecai, cât să-ți rămână pe piele o dovadă că am fost. Apoi m-ai dat afară oricum. Plouă. Mă urc pe gardul ud spre fereastra ta și alunec, și iar mă urc, și iar alunec, cu niște labe făcute anume să nu lase urme pe nimic.So I wouldn’t scratch your couch, you had me declawed. Not just the tips — the bone they grew from too, so they could never grow back. “It’s better this way for both of us,” you said. “Now you can stay inside, I won’t put you out anymore.” And I stayed. Gentle, round, without edges, a cat any guest could pet without danger. I unlearned how to climb, how to defend myself, even how to scratch you lightly when you left, just enough to leave on your skin some proof that I had been there. Then you put me out anyway. It’s raining. I climb the wet fence toward your window and slip, and climb again, and slip again, with paws made on purpose to leave no marks on anything.

Mustățile tăiateThe Cut Whiskers

Mustățile unei pisici măsoară lumea. Cu ele știe dacă încape printr-un loc sau nu, dacă e destul spațiu sau se lovește. Tu mi le-ai tăiat într-o glumă, „să vedem ce se-ntâmplă", și-o vreme n-a fost nimic. Apoi am început să mă lovesc. De colțuri pe care le știam, de uși pe care le treceam cu ochii închiși, de oameni despre care credeam că încap în viața mea și nu încăpeau. Mi-au crescut la loc, într-un final. Dar până atunci am intrat în atâtea ziduri crezând că-s treceri, încât nu mai am încredere nici acum în niciun gol care pare destul de larg cât să mă lase de partea cealaltă.A cat’s whiskers measure the world. With them it knows whether it fits through a gap or not, whether there’s room enough or it will hit. You cut mine as a joke, “let’s see what happens,” and for a while nothing did. Then I began to collide. With corners I knew, with doors I’d passed through with my eyes shut, with people I thought would fit in my life and didn’t. They grew back, eventually. But by then I’d walked into so many walls thinking they were openings that I no longer trust, even now, any gap that looks wide enough to let me through to the other side.

Cușca de transportThe Carrier

Cușca de plastic n-a ieșit din debara decât de zile rele. Învățasem mirosul ăla, de frică și dezinfectant — când o vedeam scoasă, știam că urmează ceva ce nu vreau. Ultima oară ai scos-o fără să te grăbești. Nici nu m-ai băgat cu forța, ca de obicei. Am intrat singur, fiindcă obosisem să mă mai feresc, și-am stat ghemuit, uitându-mă la tine prin gratii cum duci cușca la mașină fără să-mi spui unde mergem. Știam, totuși. O simțeam în felul în care nu te uitai înapoi la mine, ci la drum.The plastic carrier never came out of the closet except on bad days. I had learned that smell, of fear and disinfectant — when I saw it out, I knew something I didn’t want was coming. The last time you took it out without hurrying. You didn’t even force me in, the way you used to. I went in on my own, because I was tired of dodging, and I crouched there, watching you through the bars carry the carrier to the car without telling me where we were going. I knew, though. I could feel it in the way you didn’t look back at me, but at the road.

PaltonulThe Coat

Paltonul tău a rămas în cuier ținând încă forma umerilor tăi, de parcă ai fi fost scos din el ca un os dintr-un fruct. Îmi bag mâna pe mânecă până la cot, acolo unde stătea brațul tău, și nu găsesc decât aer răcit. Nu îndrăznesc să-l îmbrac. Dacă l-aș purta, ar lua forma mea și ar uita-o pe-a ta, și-ai pleca a doua oară, de data asta și din pânză. Așa că stă acolo, între ușă și perete, cu umeri pentru un cap care nu se mai întoarce.Your coat stayed on the hook still holding the shape of your shoulders, as if you’d been pulled out of it like a pit from a fruit. I slide my hand up the sleeve to the elbow, where your arm used to be, and find nothing but air gone cold. I don’t dare put it on. If I wore it, it would take my shape and forget yours, and you’d leave a second time, this time out of the cloth as well. So it hangs there, between the door and the wall, with shoulders for a head that isn’t coming back.

Nu mă mai ia nimeni în brațeNo One Holds Me Anymore

Înainte stăteam în brațe ore. Mă topeam, mă făceam greu, mă lăsam dus dintr-o cameră în alta ca un sac de făină fericit. Acum, dacă mă ia cineva în brațe, mă zbat. Nu fiindcă nu vreau — ci fiindcă toate brațele au început să semene cu ale tale chiar înainte de seara în care m-au pus jos și nu m-au mai luat. Oamenii buni încearcă. „Ce pisică drăguță", întind mâinile, și eu fug sub canapea — nu de ei, de clipa care vine mereu după ce te lași ținut: clipa în care ești pus la loc pe podea. Mi-ai luat și asta. Nu doar brațele tale — toate brațele de după, pe care nu mai pot să le cred.I used to lie in arms for hours. I’d melt, I’d go heavy, let myself be carried from room to room like a happy sack of flour. Now, if someone picks me up, I struggle. Not because I don’t want to — but because all arms have started to feel like yours just before the evening they set me down and never picked me up again. Kind people try. “What a sweet cat,” they reach out their hands, and I bolt under the couch — not from them, from the moment that always comes after you let yourself be held: the moment you’re set back down on the floor. You took that too. Not just your arms — all the arms that came after, which I can’t believe anymore.

GhemulThe Hairball

Tot încerc să te scot din mine cum scoate pisica un ghem de blană: noaptea, în spasme, ceva ce-am înghițit și nu se digeră. Iese puțin. Restul rămâne și mă strânge de gât exact când credeam că m-am curățat.I keep trying to bring you up out of me the way a cat brings up a hairball: at night, in spasms, something I swallowed that won’t digest. A little comes up. The rest stays and grips my throat right when I thought I’d cleaned myself out.

Locul fără blanăThe Bald Patch

Pisicile speriate se ling într-un loc până rămân fără blană acolo. Nu se pot opri. Limba se întoarce mereu în același punct, deja jupuit, fiindcă măcar atât pot controla: locul ăla, mereu același. Eu am un astfel de loc. Nu pe piele — un gând, o seară anume cu tine, ultima, pe care o tot ling cu mintea, o întorc, o reiau, caut ce-aș fi putut spune altfel, până se face roșu, până nu mai rămâne acolo decât obiceiul de a mă întoarce. Știu că nu se vindecă dacă tot scormonesc. Dar e singurul loc din toată povestea peste care mai am un dram de putere.Frightened cats lick one spot until the fur is gone there. They can’t stop. The tongue keeps returning to the same point, already raw, because at least this much they can control: that spot, always the same. I have such a spot. Not on my skin — a thought, one particular evening with you, the last, that I keep licking with my mind, turning it over, going back through it, searching for what I could have said differently, until it turns raw, until nothing’s left there but the habit of going back. I know it won’t heal if I keep digging at it. But it’s the only place in the whole story over which I still have a shred of power.

NemâncatulNot Eating

Pisicile, când pleacă cineva al lor, uneori nu mai mănâncă. Stau lângă castron și se uită la el de parcă ar fi al altcuiva. Nu e încăpățânare. Pur și simplu foamea li se pare deodată fără rost, fiindcă ritualul — ora mesei, vocea care le chema, mâna care turna — plecase odată cu tine, și rămăsese doar mâncarea, seacă, fără nimic în jurul ei. Castronul meu e plin. Cineva binevoitor mi-l umple și-mi spune să mănânc, că viața merge mai departe. Merge. Eu stau lângă el și mă uit la mâncare ca la ceva ce se dă unei pisici pe care n-o mai cheamă nimeni pe nume la masă.Cats, when someone of theirs leaves, sometimes stop eating. They sit by the bowl and look at it as if it were someone else’s. It isn’t stubbornness. It’s simply that hunger suddenly seems pointless, because the ritual — mealtime, the voice that called them, the hand that poured — had left along with you, and only the food remained, dry, with nothing around it. My bowl is full. A kind person fills it for me and tells me to eat, that life goes on. It does. I sit beside it and look at the food the way you’d look at something given to a cat no one calls by name to the table anymore.

Unde se ascund pisicileWhere Cats Hide

Pisicile, când li se face rău de tot, nu vin la tine. Pleacă. Se vâră undeva întunecos — sub o terasă, într-o țeavă, în spatele unui dulap — unde nu le vede nimeni, și-așteaptă acolo, singure, ce-o fi să fie. Așa am făcut și eu. Când m-ai lăsat, nu m-am tânguit la ușa ta. M-am dus undeva întunecos în mine, între coaste, și-am stat acolo zile, fără să miorlăi, fără să zgârii, ca un animal care nu vrea să i se vadă ultima parte. Lumea credea că mă descurc. Eu doar mă ascunsesem bine. De-aia ai și putut să crezi că n-a fost nimic.Cats, when they get truly sick, don’t come to you. They leave. They crawl somewhere dark — under a deck, into a pipe, behind a cupboard — where no one can see them, and wait there, alone, for whatever is coming. That’s what I did too. When you left me, I didn’t wail at your door. I went somewhere dark inside myself, between the ribs, and stayed there for days, without meowing, without scratching, like an animal that doesn’t want its last part to be seen. People thought I was managing. I had only hidden well. That’s why you could believe it had been nothing.

ConulThe Cone

Mi-au pus un con de plastic la gât, „ca să nu-mi ling rana". Așa se face, zice toată lumea — ca să nu-ți atingi exact locul care doare, ca să se vindece singur, de la sine, fără tine. Umblu prin casă cu el, mă lovesc de tocuri, nu mai încap pe unde încăpeam, beau apă cu zgomot de pâlnie, iar oamenii zâmbesc: „vai, ce caraghios e". Ce nu văd ei e că dedesubt, sub gulerul ăsta translucid, e o rană pe care n-o pot atinge, pe care nu mi-o atinge nimeni, și care mă mănâncă cu atât mai tare cu cât știu că, oricât m-aș întoarce, oricât m-aș chinui, nu ajung la ea cu nimic din mine.They put a plastic cone around my neck, “so I won’t lick my wound.” That’s how it’s done, everyone says — so you can’t touch exactly the place that hurts, so it can heal on its own, by itself, without you. I move through the house in it, bump into doorframes, no longer fit where I used to, drink water with a funnel’s noise, and people smile: “oh, how funny he looks.” What they don’t see is that underneath, under this translucent collar, is a wound I can’t touch, that no one touches for me, and that itches all the more the more I know that, however I twist, however I strain, I can’t reach it with any part of me.

FirimituriCrumbs

La început mâncam de la masă. Îmi puneai în farfurie din ce mâncai tu, cald, cu mâna ta. Apoi a venit castronul. Mâncare uscată, turnată o dată pe zi, fără să te uiți, în trecere spre altceva. Apoi nici atât — firimituri, ce-ți mai cădea, o atenție pe care n-o aruncai doar fiindcă era mai ușor s-o lași să cadă spre mine decât s-o strângi de pe jos. Și eu, prostul, am mâncat și firimiturile cu aceeași recunoștință cu care mâncasem de la masă, torcând, fericit, fiindcă uitasem deja cum e să fii hrănit ca și cum ai conta.At first I ate from the table. You’d put on my plate some of what you were eating, warm, with your own hand. Then came the bowl. Dry food, poured once a day, without looking, in passing, on the way to something else. Then not even that — crumbs, whatever fell from you, an attention you didn’t throw out only because it was easier to let it drop toward me than to sweep it off the floor. And I, the fool, ate the crumbs too with the same gratitude I’d eaten with at the table, purring, happy, because I’d already forgotten what it’s like to be fed as if you mattered.

Văd pe întunericI See in the Dark

Pisicile văd pe întuneric. Asta uită lumea — crede că dormim când stăm nemișcați în beznă, dar noi vedem tot ce voi credeți că ascunde noaptea. Te vedeam. Când credeai că dorm, te vedeam pe marginea patului cu telefonul în poală, cu fața luminată de altcineva, zâmbind într-un fel pe care nu-l mai aveai pentru mine. N-am mârâit. N-am sărit. Pisicile nu fac scandal pentru ce văd noaptea — doar țin minte, și se uită la tine a doua zi, la lumină, cum mă minți frumos, știind exact ce-am văzut. Tăcerea mea era singurul fel în care mai puteam să te las să nu știi că știu.Cats see in the dark. People forget that — they think we’re sleeping when we sit still in the black, but we see everything you think the night hides. I saw you. When you thought I was asleep, I saw you on the edge of the bed with the phone in your lap, your face lit by someone else, smiling in a way you no longer had for me. I didn’t growl. I didn’t pounce. Cats don’t make a scene over what they see at night — they just remember, and look at you the next day, in the light, as you lie to me sweetly, knowing exactly what I saw. My silence was the only way I still had of letting you not know that I knew.

IarnăWinter

Actul al patrulea · ninsoare de iarnăAct four · winter snow

Pisica de pe pervazThe Cat on the Windowsill

distanțathe distance

Actul IV · Iarnă — Pisica de pe pervazAct IV · Winter — The Cat on the Windowsill

instrumental · ambient classical · muzică de Alex-George Adammusic by Alex-George Adam

0:00

AlăturiSide by Side

Cel mai departe loc de tine e chiar lângă tine. Stăm pe aceeași bancă, umăr lângă umăr, privind amândoi înainte, în direcții care nu se ating nici la capătul lumii. Ca să te văd ar trebui să mă întorc și să pierd linia pe care o privești tu, iar tu n-ai ști niciodată că am plecat din ea. Așa că rămân în profilul tău, o jumătate de chip pe care n-o vezi întreagă niciodată. Te-am întrebat o dată ceva. Ai răspuns fără să întorci capul, înainte, și am văzut cum cuvintele tale pleacă spre orizont și nu spre mine.The farthest place from you is right beside you. We sit on the same bench, shoulder to shoulder, both looking ahead, in directions that never touch not even at the end of the world. To see you I’d have to turn and lose the line that you are watching, and you would never know that I had left it. So I stay in your profile, half a face you never see whole. I asked you something once. You answered without turning your head, straight ahead, and I watched your words leave toward the horizon and not toward me.

Ora șaseSix O’Clock

Veneai acasă la șase. Atât de fix, încât trupul meu și-a făcut din tine un ceas. Pe la șase fără cinci mă așezam pe pervaz, fără să mă vadă cineva, fără să știe nimeni ce aștept, și mă uitam la colțul străzii de unde aveai să apari. Apoi ai început să întârzii. Șase și jumătate. Șapte. Eu, tot pe pervaz, la șase fără cinci, ca un ceas stricat care arată o oră la care nu se mai întâmplă nimic. Acum nu mai vii deloc. Și tot mă trezesc, seara, mergând spre geam pe la șase fără cinci, ca să mă uit la un colț de stradă pe care nu-l mai cotește nimeni spre mine.You came home at six. So exactly that my body made a clock out of you. Around five to six I’d settle on the windowsill, with no one watching, with no one knowing what I was waiting for, and look at the corner of the street where you would appear. Then you began to come late. Half past six. Seven. Me, still on the sill, at five to six, like a broken clock showing an hour at which nothing happens anymore. Now you don’t come at all. And still I catch myself, in the evening, going to the window around five to six, to look at a street corner that no one rounds anymore toward me.

PragulThe Threshold

Pisica stă în prag, jumătate în casă, jumătate în noaptea de afară, și nu se hotărăște. Coada i se mișcă încet, dintr-o parte în alta, dintr-o parte în alta. Vine, se așază pe genunchii mei, ia toată căldura, apoi pleacă și o duce sub altă ușă, pe alți genunchi. Rămân cu palmele căuș în jurul unei forme care nu mai e nicăieri, ținând cald un loc gol pentru ceva ce nu s-a hotărât niciodată dacă rămâne.The cat sits in the doorway, half in the house, half in the night outside, and won’t decide. Its tail moves slowly, from side to side, from side to side. It comes, settles on my knees, takes all the warmth, then leaves and carries it under another door, onto other knees. I’m left with my hands cupped around a shape that’s nowhere anymore, keeping warm an empty place for something that never decided whether to stay.

Permanența obiectuluiObject Permanence

Se spune că, pentru o pisică, ce iese din cameră încetează să existe. Pleci în altă încăpere și, pentru ea, ai dispărut de tot din lume, așa că se face covrig și doarme, fără să te bocească, fiindcă nu mai exiști de bocit. Ce n-aș da să fi fost mai pisică decât atât. Tu ai ieșit din cameră acum un an și pentru mine n-ai dispărut nicio clipă. Te-ai mutat doar într-o încăpere pe care n-o pot vedea, dar pe care o știu plină de tine, și stau în fața ușii ăleia închise, treaz, incapabil să fac singurul lucru milos pe care-l știe neamul meu: să cred că, dacă nu te văd, nu mai ești.They say that, for a cat, whatever leaves the room ceases to exist. You go into another room and, for it, you’ve vanished from the world entirely, so it curls up and sleeps, without mourning you, because you no longer exist to be mourned. What I wouldn’t give to have been more cat than that. You left the room a year ago and for me you never vanished for a moment. You only moved into a room I can’t see, but that I know is full of you, and I sit in front of that closed door, awake, unable to do the one merciful thing my kind knows how to do: to believe that, if I can’t see you, you’re no longer there.

Petecul de soareThe Patch of Sun

Era un petec de soare pe podea, după-amiaza, exact unde stăteai tu. Mă întindeam în el și nu știam niciodată sigur dacă mă încălzea soarele sau locul rămas de la tine. Acum stau tot acolo. Dar soarele s-a mutat, cade pe alt colț de cameră, și eu zac pe scândura rece în forma în care stăteai, prea obișnuit cu locul ca să mă mai ridic și să mă mut acolo unde, de fapt, mai e încă puțină căldură.There was a patch of sun on the floor in the afternoon, right where you used to sit. I’d stretch out in it and never knew for sure whether it was the sun warming me or the place you’d left behind. Now I still lie there. But the sun has moved, it falls on another corner of the room, and I lie on the cold board in the shape you used to sit in, too used to the spot to get up and move to where, in fact, there’s still a little warmth left.

Cutia de cartonThe Cardboard Box

Pisicilor le plac cutiile goale. Te bagi în ele și dintr-odată ai pereți, ești ținut din toate părțile de ceva. A rămas una de la tine — cea în care ți-ai pus cărțile când ai mutat tot ce era al tău din tot ce era al nostru. Acum stau în ea. E exact pe măsura mea dacă mă fac ghem. Miroase încă a praf și a plecare. Și stau acolo cu orele, ca un animal prost care a confundat cutia în care ai împachetat sfârșitul cu o îmbrățișare.Cats love empty boxes. You climb into them and suddenly you have walls, you’re held on every side by something. One was left behind by you — the one you packed your books in when you moved everything that was yours out of everything that was ours. Now I sit in it. It’s exactly my size if I curl up. It still smells of dust and of leaving. And I sit there for hours, like a foolish animal that mistook the box you packed the ending in for an embrace.

Drumul înapoiThe Way Back

Pisicile se întorc. Le muți la zeci de kilometri și fac drumul pe jos înapoi, luni de zile, cu labele tăiate, până la casa veche, chiar dacă acolo nu mai stă nimeni care să le aștepte. Eu trec, încă, pe lângă blocul tău. Nu intenționat — mint. Foarte intenționat. Mă fac că am treabă pe-acolo, mă uit la geamul de la trei, unde acum e altă perdea, și stau câteva minute ca un animal care-a făcut tot drumul înapoi și-a uitat, abia ajuns, că nu mai are la ce.Cats find their way back. You move them dozens of miles away and they walk the whole way home, for months, with their paws cut up, to the old house, even if no one lives there anymore to wait for them. I still walk past your building. Not on purpose — I’m lying. Very much on purpose. I pretend I have business nearby, I look at the window on the third floor, where there’s a different curtain now, and I stand a few minutes like an animal that walked the whole way back and forgot, the moment it arrived, that it no longer has anything to come back to.

TeritoriulThe Territory

La început, casa era a mea. O patrulam toată, îmi lăsam mirosul pe tot, mă întindeam unde voiam. Apoi, încet, fără să anunți, mi-ai luat camerele una câte una. „Nu pe pat." „Nu în bucătărie." „Nu pe canapeaua nouă." Nu cu vorbe mereu — uneori doar nu mai era loc pentru mine acolo unde fusese. Am ajuns să trăiesc pe un singur pervaz, de unde vedeam restul casei care fusese, cândva, a mea, și unde acum intra altcineva fără să-și șteargă picioarele. Acum nici pervazul. Stau afară, pe partea cealaltă a geamului, și mă uit înăuntru la teritoriul pe care l-am pierdut cameră cu cameră, fără să mârâi nici măcar o dată când mi se lua.At first the house was mine. I patrolled all of it, left my scent on everything, stretched out wherever I wanted. Then, slowly, without announcing it, you took the rooms from me one by one. “Not on the bed.” “Not in the kitchen.” “Not on the new couch.” Not always with words — sometimes just there was no longer room for me where there had been. I came to live on a single windowsill, from which I watched the rest of the house that had once been mine, and where now someone else walked in without wiping their feet. Now not even the sill. I sit outside, on the other side of the glass, and look in at the territory I lost room by room, without growling even once as it was taken from me.

PozaThe Photo

Am văzut, din greșeală, o poză. Ai luat altă pisică. E albă, nu ca mine. Stă pe genunchii tăi exact unde stăteam eu, și tu zâmbești exact cum zâmbeai. Deci nu eu eram locul cald. Locul cald erai tu, și-l dai oricui se așază.I saw, by accident, a photo. You got another cat. It’s white, not like me. It sits on your knees exactly where I used to sit, and you’re smiling exactly the way you used to smile. So I wasn’t the warm place. The warm place was you, and you give it to whoever sits down.

Punctul roșuThe Red Dot

Țineai un punct roșu și-l plimbai pe pereți, iar eu alergam după el ore-n șir, izbindu-mă de mobilă, sigur că de data asta îl prind sub labă. Nu era nimic acolo. Doar lumină, mișcată de tine din vârful degetelor, amuzată de cât de tare cred în ceva ce nu se putea prinde. Așa m-ai iubit și pe mine: mi-ai arătat un punct exact cât să alerg, l-ai stins exact când eram aproape, și l-ai aprins din nou de fiecare dată când dădeam să mă opresc. Acum nu mai e niciun punct. Și tot mă trezesc holbându-mă la perete, gata de fugă, pentru ceva ce n-a fost niciodată de prins.You held a red dot and ran it across the walls, and I chased it for hours on end, crashing into the furniture, certain that this time I’d catch it under my paw. There was nothing there. Only light, moved by you from your fingertips, amused at how hard I believed in something that couldn’t be caught. That’s how you loved me too: you showed me a point just enough to make me run, switched it off exactly when I was close, and switched it on again every time I started to stop. Now there’s no dot at all. And still I catch myself staring at the wall, ready to run, after something that was never there to be caught.

OglindaThe Mirror

Pisicile nu se recunosc în oglindă. Văd alt animal acolo și fie îl atacă, fie îl ignoră. Multă vreme am crezut că eu nu-s așa, că eu știu cine sunt când mă uit. Apoi ai plecat și-am trecut, într-o dimineață, prin fața oglinzii din hol. Am văzut un animal slab, neîngrijit, care se uita la mine cu ochii tăi de la sfârșit — de la distanță, ca la ceva ce nu mai recunoști. N-am știut dacă să-l atac sau să-l ignor. Am făcut ce face orice pisică pusă față-n față cu ce-a ajuns: m-am întors și am ieșit din cameră, ca să nu mai trebuiască să mă văd.Cats don’t recognize themselves in mirrors. They see another animal there and either attack it or ignore it. For a long time I thought I wasn’t like that, that I knew who I was when I looked. Then you left and one morning I passed in front of the hall mirror. I saw an animal thin, unkempt, that looked at me with your eyes from the end — from a distance, the way you look at something you no longer recognize. I didn’t know whether to attack it or ignore it. I did what any cat does brought face to face with what it has become: I turned away and left the room, so I wouldn’t have to see myself.

UșaThe Door

Înainte săream la fiecare ușă. Orice scârțâit, orice cheie, orice pas pe scară — ridicam capul, ciuleam urechile, gata să fii tu. De cele mai multe ori nu erai. Dar exista mereu șansa, și pentru șansa aia merita să ridic capul de o mie de ori degeaba. Acum nu mai ridic capul. Ușa se deschide și eu rămân cu botul pe labe, fiindcă am învățat, în sfârșit, lucrul pe care nu voiam să-l învăț: că niciun pas de pe scara asta nu mai e al tău. Nu mai tresar. Și nu știu ce e mai trist — că nu mai vii, sau că, în sfârșit, am încetat să te mai aștept la fiecare ușă.I used to leap at every door. Any creak, any key, any step on the stairs — I’d lift my head, prick my ears, ready for it to be you. Most of the time it wasn’t. But there was always the chance, and for that chance it was worth lifting my head a thousand times for nothing. Now I don’t lift my head anymore. The door opens and I keep my chin on my paws, because I’ve finally learned the thing I didn’t want to learn: that no step on these stairs is yours anymore. I don’t startle anymore. And I don’t know which is sadder — that you don’t come, or that, at last, I’ve stopped waiting for you at every door.

ValizaThe Suitcase

Pisicile se bagă în valize. De cum o deschizi, sar înăuntru și se așază pe haine, de parcă ar putea, cu cele trei kile ale lor, să te țină pe loc. Așa am făcut și eu în seara în care împachetai. M-am băgat în valiză, peste puloverele tale, și m-am făcut greu, greu cât toată viața noastră, crezând că, dacă stau acolo, n-o să ai inima să închizi capacul peste mine. Tu m-ai luat de subsuori, blând, m-ai pus jos pe podea, și-ai împachetat mai departe peste locul cald pe care-l lăsasem în hainele tale. Te-am condus până la ușă, ca un animal bine-crescut, și m-am uitat cum pleci cu tot ce strânseseși — mai puțin cu singurul lucru care încercase, cu trupul lui, să te oprească.Cats climb into suitcases. The moment you open one, they jump in and settle on the clothes, as if they could, with their three kilos, hold you in place. That’s what I did too the evening you were packing. I climbed into the suitcase, on top of your sweaters, and made myself heavy, heavy as our whole life together, believing that if I stayed there, you wouldn’t have the heart to close the lid over me. You lifted me under the arms, gently, set me down on the floor, and went on packing over the warm spot I had left in your clothes. I saw you to the door, like a well-raised animal, and watched you leave with everything you’d packed — all but the one thing that had tried, with its own body, to stop you.

LuminaThe Light

Actul al cincilea · luminăAct five · light

Te-a iubit, oare, pisica?Did the Cat Even Love You?

întrebareathe question

Actul V · Lumina — Te-a iubit, oare, pisica?Act V · The Light — Did the Cat Even Love You?

instrumental · cinematic finale · muzică de Alex-George Adammusic by Alex-George Adam

0:00

Nouă viețiNine Lives

Mi se spune că am nouă vieți. Le-am numărat. Una s-a dus prima oară când ai plecat și m-am întors, convins că de data asta rămâi. A doua, când mi-ai zis că s-a terminat și-am crezut că glumești. A treia, când m-ai sunat la trei noaptea și-am venit în pijama, fericit, idiot, fericit. A patra, a cincea, a șasea — le-am cheltuit la fel, crezând de fiecare dată că ultima oară a fost o greșeală și asta e cea adevărată. Mi-au mai rămas două. Le țin pentru mine. Nu fiindcă m-am înțelepțit — ci fiindcă, la a noua, o pisică chiar moare, și aș vrea să apuc să folosesc măcar una ca să trăiesc, nu ca să mă-ntorc la tine.They tell me I have nine lives. I’ve counted them. One was gone the first time you left and I came back, convinced that this time you’d stay. The second, when you told me it was over and I thought you were joking. The third, when you called me at three in the morning and I came in my pajamas, happy, idiotic, happy. The fourth, the fifth, the sixth — I spent them all the same, believing each time that the last time had been a mistake and this one was the real one. I have two left. I’m keeping them for myself. Not because I’ve grown wise — but because, on the ninth, a cat actually dies, and I’d like to manage to use at least one to live, not to go back to you.

Pisica neagrăThe Black Cat

Toți ți-au zis să nu mă iei. Pisică neagră, aduce ghinion, îți taie drumul. Tu ai râs de superstiții și m-ai luat oricum, mândră că nu crezi în prostii. O vreme a fost bine. Apoi ai pierdut o slujbă, te-ai certat cu ai tăi, ți s-au stricat lucruri prin casă, și, încet, am văzut cum începi să te uiți la mine altfel — nu la pisica neagră din povești, ci la pisica neagră care, poate, chiar îți tăiase drumul. Nu eu ți-am adus ghinionul. Dar aveai nevoie de un vinovat cu blană, care să nu poată spune nimic, și eu eram negru și la îndemână. M-ai dat afară „ca să-ți schimbi norocul". Sper că s-a schimbat. Eu am rămas la fel de negru și la fel de nevinovat ca-n ziua în care ți-am tăiat, chipurile, drumul spre cineva mai bun.Everyone told you not to take me. A black cat, brings bad luck, crosses your path. You laughed at the superstitions and took me anyway, proud not to believe in nonsense. For a while it was good. Then you lost a job, fell out with your family, things broke around the house, and, slowly, I watched you begin to look at me differently — not at the black cat from the stories, but at the black cat that maybe really had crossed your path. I’m not the one who brought you the bad luck. But you needed someone to blame, someone with fur, who couldn’t say a thing, and I was black and within reach. You put me out “to change your luck.” I hope it changed. I stayed just as black and just as innocent as on the day I supposedly crossed your path to someone better.

Te-a lăsat în pragLeft You on the Doorstep

M-ai luat de pe stradă fiindcă plângeam frumos și te durea liniștea. Mi-ai dat un nume, un colț de pat, mâncare la ore fixe, și-am crezut că asta înseamnă cineva. Apoi, încet, ai încetat să-mi spui pe nume. „Pisica" — ziceai, „unde-i pisica", de parcă m-ai fi putut înlocui cu primul ghem de blană care torcea la fel. Într-o zi ai plecat cu cutiile și m-ai lăsat în prag, nici afară, nici înăuntru, cu numele atârnând de mine ca o zgardă fără adresă. Te întreb și acum, de pe pragul ăla, cu blana udă și demnitatea udă: te-a iubit pisica prea mult, sau tu doar n-ai vrut în casă ceva care te aștepta?You took me off the street because I cried prettily and the silence pained you. You gave me a name, a corner of the bed, food at set hours, and I thought that meant I was someone. Then, slowly, you stopped calling me by name. “The cat,” you’d say, “where’s the cat,” as if you could replace me with the first ball of fur that purred the same. One day you left with the boxes and left me on the doorstep, neither outside nor in, with my name hanging from me like a collar with no address. I ask you even now, from that doorstep, with my fur wet and my dignity wet: did the cat love you too much, or did you just not want, in the house, something that was waiting for you?

TorsulThe Purring

Am torcut lângă tine ani de zile și-ai crezut că de fericire. Poate. Dar pisicile torc și când le e frică, și când le doare, și când încearcă, singure, să-și vindece un os rupt cu propriul lor sunet. Nu mai știu, sincer, ce-a fost torsul ăla. Poate te iubeam. Poate doar îmi țineam în piept ceva ce începuse deja să se rupă, iar sunetul era singurul leac pe care mi-l puteam da de unul singur, lângă cineva care credea că mă mângâie.I purred beside you for years and you thought it was from happiness. Maybe. But cats purr when they’re afraid too, and when they hurt, and when they try, alone, to heal a broken bone with their own sound. I honestly no longer know what that purring was. Maybe I loved you. Maybe I was just holding in my chest something that had already begun to break, and the sound was the only cure I could give myself on my own, beside someone who thought they were comforting me.

Ce e o pisicăWhat a Cat Is

O pisică e animalul care te iubește și te lasă să crezi că nu, ca să poți pleca fără să te simți vinovat. Am fost foarte pisică cu tine. Prea pisică. Ți-am ușurat plecarea atât de bine încât nici n-ai observat că rămâneam.A cat is the animal that loves you and lets you believe it doesn’t, so that you can leave without feeling guilty. I was very much a cat with you. Too much a cat. I made your leaving so easy that you didn’t even notice I was staying.

Anii de pisicăCat Years

Spui c-a trecut un an. Pentru tine, poate. Eu socotesc în ani de pisică. Pentru mine au trecut șapte de când ai închis ușa — șapte ierni la geam, șapte primăveri în care alții și-au găsit pe cineva, o viață întreagă de pisică petrecută așteptând un pas pe scară care, în anii tăi, abia dacă a lipsit o clipă. Așa ne-am despărțit, de fapt: tu, numărând luni. Eu, îmbătrânind cu fiecare seară în care n-ai venit, până am ajuns un animal bătrân care a iubit un om ce nici n-a apucat să observe cât timp a trecut.You say a year has passed. For you, maybe. I count in cat years. For me, seven have passed since you closed the door — seven winters at the window, seven springs in which others found someone, a whole cat’s lifetime spent waiting for a step on the stairs that, in your years, had barely been gone a moment. That’s how we parted, really: you, counting months. Me, growing old with every evening you didn’t come, until I became an old animal that had loved a person who never even managed to notice how much time had passed.

Pentru următorulFor the Next One

Către cine mă va lua data viitoare: câteva lucruri, ca să știi. Tresar dacă ridici mâna brusc, chiar dacă voiai doar să-mi dai părul la o parte. Nu mă hrăni la ore fixe — o să cred că ai început să mă iubești și-o să mă rupă când întârzii o seară. Dacă tac, nu înseamnă că-mi e bine. Pisicile tac și când le e cel mai rău. Dacă mă culc cu spatele la tine, nu te speria — înseamnă că am ajuns să am încredere că nu pleci cât dorm. Și încă ceva, cel mai important: dacă într-o zi nu mă mai poți ține, spune-mi. Nu mă lăsa în prag să-mi dau seama singur. Asta nu mi-au scos-o de tot din sânge, și-aș vrea, măcar cu tine, să nu fie nevoie.To whoever takes me in next: a few things, so you’ll know. I flinch if you raise your hand suddenly, even if you only meant to brush the hair from my eyes. Don’t feed me at set hours — I’ll think you’ve begun to love me and it will break me the evening you’re late. If I go quiet, it doesn’t mean I’m all right. Cats go quiet when things are worst, too. If I sleep with my back to you, don’t be afraid — it means I’ve come to trust that you won’t leave while I sleep. And one more thing, the most important: if one day you can no longer keep me, tell me. Don’t leave me on the doorstep to work it out alone. That much they never fully took out of my blood, and I’d like, at least with you, for it not to be necessary.

Cutia lui SchrödingerSchrödinger’s Box

Un domn pe nume Schrödinger a închis odată o pisică într-o cutie, și-atâta timp cât nu ridica capacul, pisica era, în aceeași clipă, și vie, și moartă. Eu sunt pisica. Cutia e întrebarea pe care o țin închisă cu amândouă labele: m-ai iubit? Sub capac sunt încă amândouă deodată — iubit și neiubit, ținut la piept și uitat în prag, viu în tine și deja înlocuit. Dacă întreb, dacă tu răspunzi, una dintre pisici moare pe loc — și o știu deja pe care. Așa că stau pe întuneric, nu mort, nu viu, doar neîntrebat, într-o cutie pe care o ține închisă nu fizica, ci frica de un singur cuvânt spus de tine.A gentleman named Schrödinger once shut a cat in a box, and for as long as he didn’t lift the lid, the cat was, at the very same moment, both alive and dead. I am the cat. The box is the question I hold shut with both paws: did you love me? Under the lid I’m still both at once — loved and unloved, held to the chest and forgotten on the doorstep, alive in you and already replaced. If I ask, if you answer, one of the cats dies on the spot — and I already know which one. So I sit in the dark, not dead, not alive, just unasked, in a box held shut not by physics, but by the fear of a single word spoken by you.

Am stat destul în pragI’ve Stood Long Enough in the Doorway

Am stat destul în prag. Nici afară, nici înăuntru, așteptând un cuvânt de la tine care să-mi spună ce-am fost. Azi m-am ridicat. M-am întins, mi-am lins o labă, m-am uitat o ultimă dată la ușa care nu se mai deschide, și-am făcut ce face orice pisică pe care n-a iubit-o nimeni îndeajuns: am plecat fără să mă uit înapoi, demn, prefăcându-mă că asta am vrut de la început. N-o să afli niciodată răspunsul la întrebarea ta. Nici eu. Dar uite ce-am învățat de la neamul meu: nu trebuie să știi dacă ai fost iubit ca să te ridici și să te duci să stai la soare în altă parte.I’ve stood long enough in the doorway. Neither outside nor in, waiting for a word from you that would tell me what I had been. Today I got up. I stretched, licked a paw, looked one last time at the door that no longer opens, and did what any cat does that no one loved enough: I left without looking back, with dignity, pretending that this was what I’d wanted all along. You’ll never find out the answer to your question. Neither will I. But here’s what I learned from my kind: you don’t have to know whether you were loved in order to get up and go and lie in the sun somewhere else.

Te-a iubit, oare, pisica?Did the Cat Even Love You?

Am venit înapoi o singură dată, nu să rămân, doar să întreb. M-am așezat în prag și-am întrebat, în sfârșit, cu glas tare, în limba ta, tot ce n-am putut mieuna niciodată: te-a iubit oare pisica? Și tu ai răspuns. Ți-am văzut gura mișcându-se, buzele spunând ceva, încet, poate blând, poate nu. Dar eu sunt o pisică. Cuvintele tale sunt doar un sunet cald, fără înțeles, ca ploaia pe geam. Am stat acolo uitându-mă la gura ta care-mi spunea, în sfârșit, fie exact ce voiam, fie exact de ce mă temeam, și n-am priceput niciun cuvânt. Așa am plecat: cu răspunsul în mine, întreg și de neînțeles, după ce-am întrebat într-o limbă pe care tu n-ai vorbit-o niciodată, ascultând un răspuns într-una pe care eu n-aveam s-o-nțeleg vreodată.I came back just once, not to stay, only to ask. I settled in the doorway and asked, at last, out loud, in your language, everything I could never meow: did the cat love you? And you answered. I saw your mouth move, your lips saying something, softly, maybe gently, maybe not. But I am a cat. Your words are only a warm sound, without meaning, like rain on the glass. I stayed there watching your mouth tell me, at last, either exactly what I wanted or exactly what I feared, and I understood not a single word. That’s how I left: with the answer inside me, whole and unintelligible, having asked in a language you never spoke, listening to an answer in one I would never understand.

Te-a iubit, oare, pisica?Did the cat even love you?

— întrebarea n-a fost niciodată despre pisică.
A fost despre tine.— the question was never about the cat.
It was about you.

Alex-George Adam · MMXXVI