Patruzeci de zile

Jos, lângă ușa de fier, e panoul cu sonerii. Patruzeci de nume, unul sub altul, unele bătute la mașină, îngălbenite, altele scrise cu pixul peste un nume vechi, zgâriat cu unghia, ca să încapă noul chiriaș.

Băiatul citește blocul de-acolo, nu de la geam. Știe care buton e apăsat des — plasticul lui e mat, tocit de degete grăbite — și care n-a fost atins de-un an, lucind încă, intact, ca o monedă necheltuită.

Într-o toamnă, cineva scrie un nume nou peste 1, apăsat. Vechiul nume mai iese puțin de sub literele proaspete, o coadă de la un P, un colț de la un G, ca un om care nu vrea să plece de tot din locul lui.

Într-o zi, băiatul apasă pe soneria douăzeci și nouă, singura fără nume, la care nu s-a lipit nimic niciodată, doar ca s-o audă sunând în gol, undeva, sus, în spatele unei uși despre care nu știe nimeni nimic.

Pe ușa lui, cifra 1 e prinsă-n două șuruburi, nu în trei, cum ar fi trebuit. Pe-al treilea nu l-a mai pus nimeni după ce tatăl lui a plecat, așa că numărul stă strâmb de-atunci, lăsat într-o parte, ca un om obosit sprijinit de tocul ușii.

Vine singur de la școală de la șapte ani. Descuie cu o cheie legată de-un șnur, sub bluză, caldă de la pielea lui, și intră într-o casă în care singurul lucru care-l așteaptă la ușă e o cifră strâmbă.

A învățat s-o repare de multe ori. A cumpărat șurub, a găsit șurubelniță, a-ndreptat-o, mândru, de câteva ori pe an. Peste-o noapte, sau peste-o săptămână, se lasă iar, încet, în aceeași parte — nu fiindcă o mișcă cineva, ci fiindcă așa se lasă lucrurile ținute doar de-un șurub în loc de trei.

Acum are treizeci de ani, are alt apartament, cu numărul drept, întreg, în trei șuruburi. Dar când vine în vizită și urcă spre ușa veche, observă, fără să vrea, că nimeni, în toți anii ăștia, n-a mai pus șurubul al treilea, și că el, dintre toți cei care s-au perindat pe-acolo, e singurul care încă știe de ce cifra aia n-a stat niciodată dreaptă.

Pe ușa lui e lipit, de ani de zile, câte un bilet: „Las la vecina de la trei, dacă nu răspunde nimeni." Curierul îl citește, dă din cap, urcă un etaj. Mama lui culege căpșuni în Spania de când avea patru ani. Acum are nouă. Cutiile ajung la vecina, nu la el — el n-are cheie la propria ușă în orele când vin coletele.

Bunica îl măsoară cu un metru de croitorie și-i citește cifrele la telefon, umeri, talie, lungimea piciorului, iar mama, acolo, cumpără haine pentru un copil pe care-l știe numai în cifre. Până vine cutia, el mai crește un deget. Hainele ajung mereu mici, dar le poartă oricum, strâns la subraț, scurt la gleznă, fiindcă-s singurul lucru din casă care a fost ales anume pentru el, de la o mie de kilometri, de o mână pe care n-o mai știe la atingere.

Ușa lui are, sub sonerie, un petic mai închis la culoare unde se lipesc și se dezlipesc biletele, an de an — singurul loc din tot apartamentul care a primit, sigur, câte o vizită de fiecare dată când a bătut cineva.

Cheia de la ea o ține pe un inel separat, cu o etichetă scrisă de mână: „mama". E singura ușă din bloc pe care o descuie fără să sune întâi, fiindcă dincolo nu mai poate răspunde nimeni la sonerie.

Îi face baie în cadă, cu un scaun de plastic, îi ține capul, îi spală pielea subțiată de ani, exact cum a ținut-o mama pe ea, cândva, înainte să aibă cuvinte pentru „cândva". Rolurile s-au întors atât de încet încât n-a simțit clipa exactă în care s-au schimbat — doar, într-o zi, și-a dat seama că știe pe de rost greutatea unui trup pe care-l ridică singură.

Se teme de-o zi anume, nu de moarte. Ziua în care mama ei va cântări atât de puțin încât s-o poată ridica dintr-o singură parte, cu un singur braț, ca pe un obiect, nu ca pe-un om — ziua în care trupul care-a făcut-o va încăpea, în sfârșit, în puterea ei, și asta, nu sfârșitul, i se pare cea mai grea trădare pe care i-o pregătește timpul.

Intră în apartamentul ei în fiecare dimineață cu aceeași cheie de pe inelul separat, și, în fiecare dimineață, se roagă, fără cuvinte, să mai fie greu, măcar puțin, mâine.

Sună de la ușă, nu de la interfon — aplicația arată „livrat" din clipa în care apasă butonul, așa că n-are rost să mai aștepte confirmarea. Nimeni nu deschide. Comanda a fost anulată cu un minut înainte s-ajungă, și banii, deja luați din contul lui, nu se mai întorc.

Se așază pe preșul de la ușa aceea străină, sub o plăcuță cu numele altcuiva, și mănâncă, singur, comanda pe care n-o poate returna: o pizza rece, într-o cutie deschisă pe genunchi, în fața unei uși care nu se va mai deschide pentru el în seara asta.

Casa scării miroase a mâncarea altora, gătită în spatele altor uși, în seara asta de vineri, și el stă exact la mijloc — nici la el acasă, nici oaspete nicăieri, un om hrănindu-se din greșeala unui necunoscut, pe treapta de la ușa unui apartament în care nu va ști niciodată cine locuiește.

Se ridică, șterge cutia cu mâneca, o duce la gunoi, ca să nu rămână urmă, și coboară să caute altă adresă, alt palier, altă ușă care, măcar de data asta, o să-l aștepte.

Iarna, astupă ușile dintre camere cu pături, nu ca să oprească vântul — nu bate vânt înăuntru — ci ca să oprească frigul de partea lui, în camerele bune, unde nu mai calcă nimeni din noiembrie. Se strâng toți patru într-o cameră mică, încălzită de trupuri și de-un aragaz lăsat aprins cu ușa cuptorului deschisă, larg, ca o gură care suflă cald spre ei.

Dorm înghesuiți, copiii la mijloc, și se ceartă cine stă acolo, fiindcă la mijloc ești cald din amândouă părțile — singura ceartă fericită din casa asta.

Vara desfac ușile, deschid camerele, casa se face mare, normală, ca a oamenilor fără probleme. Și tot lipsește ceva, și nimeni nu spune ce.

Băiatul mare are azi apartamentul lui, cu căldură la buton, toate ușile deschise, toate camerele la fel de calde, și nu poate dormi. A învățat, copil, că oamenii se strâng unul în altul numai când e ger. Acum, că nu mai e ger niciodată, nu se strânge nimeni de el, și-i e dor, prostește, de ușa aia mică, închisă cu-o pătură, care ținea toată sărăcia lor într-o singură cameră caldă.

Are o ușă pe care n-o deschide nimeni. Camera bună. Canapeaua stă în folie de zece ani, ca să fie nouă când vin oaspeții. Oaspeții n-au mai venit. Serviciul de la nuntă e în vitrină, scos de două ori în șaisprezece ani, spălat de fiecare dată cu frică. În camera asta se intră în ciorapi, ca într-o biserică mică, făcută din amânare.

Ei trăiesc în bucătărie — mănâncă, se ceartă, fac teme, băiatul mare doarme pe colțar, înghesuiți toți patru într-o încăpere cât a cincea parte din cea pe care o feresc. Tata zicea mereu: „când o să fie ocazia, o s-o folosim." Și o păstra. Curată. Întreagă. Goală. Rata mănâncă, lună de lună, întâi din tot ce intră în casă, ca o gură pe care n-o vede nimeni, dar care mușcă prima.

Ocazia a venit marțea trecută. Au tras folia de pe canapea, au scos din vitrină serviciul de la nuntă și-au pus în farfuriile alea coliva. Ușa aceea s-a deschis, în sfârșit, larg, și s-a umplut de oameni în negru, în jurul lui, întins în mijloc, acasă, pentru prima oară, în odaia pentru care muncise o viață ca s-o țină goală.

Pe ușa asta se lipesc, de câțiva ani, plicuri albe. Fără nume de firmă pe ele, doar un cod și-un cifru, și-un ton de politețe care sperie mai tare decât orice țipăt. Le vâră cineva pe sub ușă, dimineața devreme, înainte să iasă lumea la muncă, ca și cum rușinea ar avea și ea un program.

Nu le deschide. Le adună într-un sertar din bucătărie, sub fețele de masă pe care nu le mai folosește nimeni, un teanc care crește, lună de lună, gros cât o carte pe care n-o va citi în veci. Crede, undeva, prostește, că un plic nedeschis e o datorie care n-a aflat încă unde stă exact.

Vecinii îl salută normal pe scară. Nimeni nu știe de sertar. E singurul lucru din apartamentul lui pe care-l ține încuiat cu adevărat, mai bine păzit decât actele, decât banii, decât orice — un teanc de hârtii pe care nu vrea să le vadă, dar pe care, din motive pe care nu și le explică, nu le poate arunca nici pe-astea.

Într-o zi va trebui să deschidă unul. Nu azi. Azi doar adaugă încă unul peste teanc, și închide sertarul, și ușa, și pe amândouă apasă puțin mai tare decât e nevoie.

Lângă intrarea în bloc, la parter, e o sală de jocuri. Geamuri acoperite, ușă mereu deschisă — și noaptea, și de Crăciun, și la trei dimineața, când nu mai e nimic deschis în tot cartierul. Banca închide la cinci. Farmacia are program. Numai ușa aia nu se-ncuie niciodată.

Urcă spre opt cu salariul în buzunar și nu ajunge. Se oprește jos, unde mașina îl întâmpină cu lumini și c-un sunet făcut anume să semene cu bucuria — singurul prag din ziua lui care pare fericit că a venit el.

Sus, nevastă-sa ghicește tot din pași pe scară: grei, dacă a câștigat și se teme s-o spună, ușori și vinovați, dacă a pierdut tot și vine cu mâinile goale, frecându-le de parcă ar fi atins ceva murdar.

Dă tot ce are unei uși care nu-l iubește, fiindcă e singura din viața lui care se aprinde când intră el. Și-n fiecare seară trece pe lângă ea spre propria lui ușă, la opt, în spatele căreia, demult, nu se mai aprinde nimic când bagă cheia-n broască.

Apasă pe buton la parter și are, cât ține lumina pe scară, vreo cincizeci de secunde până sus. Acum patruzeci de ani îi ajungeau — urca două trepte deodată, cu plasele, și mai rămânea lumină când băga cheia-n ușă.

Acum lumina se stinge la etajul cinci. Restul îl face pe-ntuneric. Nu mai caută alt buton pe perete — i se pare, prostește, rușinos să ceară mai multă lumină decât i s-a dat.

Așa că urcă bezna ca pe-o rugăciune știută pe de rost: cotul de la șapte, unde lipsește o bucată de balustradă, palierul de la opt, unde miroase mereu a varză, ușa ei, a treia pe stânga, pe care o nimerește cu cheia fără să vadă nimic — de-atâtea mii de ori a făcut-o.

Și-a dat seama, într-o seară, că poate ajunge la propria ușă oarbă — că își poate străbate viața pe dinăuntru, ca pe-o cicatrice. A stat o clipă în fața ei, cu cheia în broască, și nu i s-a părut nici trist, nici altceva — doar o femeie bătrână care învățase pe dinafară atâta lume cât îi mai rămăsese.

Jos, la intrare, panoul cu sonerii ține evidența exactă. Patruzeci de nume, unul sub altul. Poți citi țara de-acolo, fără să urci nicio treaptă: câte butoane mai sunt apăsate des, mate, tocite de degete grăbite, și câte au rămas lucii, intacte, ca niște monede pe care nu le-a cheltuit nimeni de-un an.

La zece a rămas singură pe palier. Vecinii de vizavi — în Germania. Cei de la capăt — în Anglia de cinci ani, i-au lăsat cheia „să mai aerisim din când în când". Ea aerisește. Intră în case străine, șterge praf de pe mobilă care nu-i a ei, udă o plantă a altcuiva, ca să mai fie ceva viu pe palierul ăla.

Seara, înainte de culcare, verifică soneriile de pe panoul de jos, una câte una, din memorie, ca pe-un rozariu: asta răspunde, asta nu mai răspunde de mult, asta a fost scoasă și numele nu i s-a mai pus la loc, iar la douăzeci și nouă — nimic, niciodată; o sare, cum sari o mărgea lipsă. Sunt tot mai puține.

Și știe, fără s-o spună nimănui, că într-o zi soneria ei va fi singura din tot panoul la care va mai răspunde cineva — o singură plăcuță lucind într-un bloc din care restul au plecat la masă în altă parte.

L-au adus de la țară „să nu mai fie singur." Optzeci de ani, văduv, cu o casă, o fântână, un câine, niște morți în deal pe care-i îngrijea. L-au urcat la unsprezece, la ei, într-o cameră caldă, cu de toate, și i-au pus, pe ușă, numele lui alături de-al lor, pe-o etichetă nouă, lipită peste cea veche.

Se trezește și-acum la patru și nu are ce face cu mâinile. Nu sunt animale de hrănit, nu e curte de măturat, nu e cer de citit dimineața. Stă pe balcon c-o roșie într-o găleată cu pământ adus în portbagaj — singurul lucru pe care-l mai are de îngrijit — și se uită în jos la un asfalt care nu-i cere nimic.

În sat era singur printre lucruri care-l știau: fântâna săpată de taică-su, poteca bătută o viață, crucile de care vorbea ca de niște vecini. Aici e singur printre lucruri care nu-l cunosc — liftul, vecinii cu căști în urechi, eticheta nouă de pe ușa lui, cu numele scris corect, pe care nimeni n-o citește cu voce tare așa cum i-o striga satul.

L-au scăpat de singurătate mutându-l lângă ei, și nu pricep de ce s-a făcut, dintr-odată, mai mic — de ce stă ore la geam, întors spre țară, ca un om căruia i-au luat nu casa, ci drumul pe care-l știa pe dinafară fără să-l vadă.

E mândria familiei. A învățat carte, a intrat la un IT, câștigă într-o lună cât tatăl lui într-un an de uzină, și pe ușa garsonierei lui, la doisprezece, a pus o plăcuță cu numele scris cum se scrie afară — fără diacritice, ca-n contractul de muncă.

Toată ziua vorbește engleză. Visează ședințe în engleză. Înjură, când i se blochează codul, tot în engleză. Și, încet, fără să bage de seamă, cuvintele lui de-acasă încep să-i fugă. Caută în minte „grindă", „streașină", „obadă", vorbele din curtea bunicilor, și-i vine întâi varianta englezească, de parcă limba-n care s-a născut ar fi într-o cameră din spate la care nu mai are mereu cheia.

O sună pe mama duminica. Ea povestește în graiul ei, cald și lung, și el răspunde tot mai scurt — „da, mami", „știu, mami" — fiindcă fraza lor nu-i mai vine prima.

A plecat din țară fără să plece. Stă în ea, sus, bine plătit, în spatele unei uși cu numele scris corect în orice limbă, în afară de-a lui.

Pe ecranul telefonului, în limba în care vorbește toată ziua, scrie: call ended.

Noaptea a intrat un urs pe poarta deschisă a blocului, uitată așa de omul de la întreținere. A coborât din pădurea care nu mai e pădure, de pe muntele ras, și scormonește în tomberoanele de lângă intrare cu o răbdare de om sărac.

Familia se uită de la balconul lor, de la treisprezece. Copilul, fascinat. Părinții, înghețați, șoptind „nu face zgomot", de parcă vocea lor ar putea trece prin trei etaje de beton. Ursul scoate din gunoi ce-au aruncat alții și mănâncă pe întuneric, repede, cu frică, gata s-o ia la fugă dacă se-aprinde o lumină la vreo ușă. Tatăl se uită la el mult timp și nu spune nimic.

Ursul ridică botul și se uită în sus, spre balcon. O clipă, ochii lor se întâlnesc prin întuneric — două vietăți scoase din pădurile lor, ținând fiecare ce-a mai apucat, măsurându-se una pe alta ca să vadă care dintre ele e mai aproape de-a nu mai avea o ușă la care să se întoarcă.

Aveau un plic. Pe el scria, cu pixul, „pentru copil". Îl țineau într-un sertar, sub actele casei, și puneau în el ce le rămânea, puțin, lună de lună, ca atunci când o fi, să fie.

Dar viața a tot bătut la ușa aia de sertar. Întâi s-a stricat centrala, iarna, și l-au desfăcut „o singură dată". Apoi el a rămas fără serviciu trei luni. Apoi a murit tatăl ei, și o înmormântare costă mai mult decât te lasă inima să negociezi. De fiecare dată ziceau „îl punem la loc la primăvară". De fiecare dată primăvara avea altă urgență care bătea mai tare decât copilul care încă n-avea chip.

Nu s-au certat niciodată pe tema asta. Nu și-au spus, niciodată, cu voce tare, „hai să nu-l facem". Doar, an de an, plicul s-a golit fărâmă cu fărâmă, nu dintr-o hotărâre, ci dintr-o mie de urgențe mai mici, până când, într-o seară, s-au uitat unul la altul, fără să vrea, și-au știut amândoi, fără s-o rostească: n-au decis să nu aibă copil. Doar l-au cheltuit, an de an, pe altceva.

Plicul e încă acolo, în sertar, sub acte. Scrie tot „pentru copil". Nu l-au aruncat. E singurul lucru din casă care poartă numele unei ființe pe care n-au apucat s-o facă, și pe care, ciudat, ambii se tem s-o îngroape de tot, scoțând, în sfârșit, plicul din sertar.

Pensia îi ajunge dacă taie totul în două. Jumătate de pastilă dimineața, cealaltă seara, ca o cutie de medicamente să țină două luni, nu una. Jumătate de cartof, jumătate de lumină, caloriferul pe jumătate, jumătate de felie pusă deoparte „pentru mâine".

A ajuns atât de bună la înjumătățit încât face acum totul pe jumătate, fără să se mai gândească. Vorbește la telefon cu fata, în Italia, trei minute, nu șase, „să nu cheltui", deși fata i-a spus de-o sută de ori că nu mai costă nimic. Deschide ușa doar pe jumătate, la curier, lăsând lanțul pus, nu de frică de hoți — de frică să nu vadă cineva cât de goală e casa din spatele ei.

Și-a întins viața atât de bine încât a ajuns mai lungă decât voia. A făcut economie la tot, mai puțin la zilele pe care, înjumătățind restul, le-a făcut prea multe și prea goale — singurul lucru din toată casa asta pe care n-a reușit să-l taie în două.

Pe domnul de la șaisprezece l-au găsit după nouă zile. Nu l-a căutat nimeni. L-au descoperit semnele, nu oamenii: mirosul întâi, apoi cutia poștală dată pe dinafară de reclame, apoi lumina din baie, aprinsă zi și noapte, prin geamul mat de pe casa scării, singura fereastră a lui pe care o vedea tot blocul fără să-l vadă niciodată pe el.

Vecinii au stat de vorbă în fața ușii lui mai mult decât stătuseră cu el în zece ani. „Părea om cumsecade." „Nu prea ieșea." „Cred că avea un băiat, pe undeva." Nimeni nu i-a știut numele dintr-o dată; l-au citit de pe somațiile din cutie, plicuri care încă îl strigau pe nume, care încă aveau nevoie de el, singurele lucruri din oraș care îl mai așteptau să fie viu.

De ani de zile nu mai lăsa nicio urmă pe niciun om, numai pe obiecte — o cutie poștală, un bec, un miros, o ușă pe care nimeni n-o bătea decât atunci când nu mai avea rost s-o bată. A fost văzut, în sfârșit, de tot blocul, chiar în clipa în care nu mai era nimeni de văzut.

De când a murit bunica, ușa are o cutiuță nouă, un cod cu patru cifre agățat de clanță, și înăuntru, o cheie pentru oameni pe care familia nu-i va cunoaște niciodată. Apartamentul e „regim hotelier" acum, ceea ce înseamnă că oricine, pentru două nopți, poate dormi în camera în care ea a murit fără s-o știe.

Nepoții au vopsit pereții, au scos icoanele, au pus un pat mai lat și-un televizor mare, și-au fotografiat totul cu lumină bună pentru un anunț care spune „autentic, cu farmec de epocă". Farmecul de epocă e dulapul ei, lăsat pe post de recuzită. Autenticitatea e crăpătura din tavan pe care n-au avut bani s-o repare, așa că au numit-o „caracter".

Vin turiști, două nopți, trei, râd, fac poze pe balconul pe care ea uda florile, lasă recenzii de cinci stele despre o priveliște pe care n-o mai vede nimeni din familie decât atunci când vin s-o cureţe pentru următorul chiriaș. Nimeni dintre ei nu întreabă cine a murit în patul din camera de alături, sub cearșafuri noi, cumpărate anume, ca vechile să nu poarte, în fibra lor, nicio urmă de-a ei.

Copiii lor sunt în Canada. Șapte ore diferență. Ca să prindă o vorbă cu ei, bătrânii și-au mutat ziua. Mănâncă seara la ora la care acolo e prânz, stau treji până noaptea târziu, când la nepoți e încă după-amiază și se mai poate vorbi.

Dorm ziua, pe apucate. Trăiesc, de fapt, după un ceas care arată ora altei țări — o țară în care n-au fost, în care nu vor ajunge, dar în care le e toată viața acum. Au pe perete două ceasuri. La al lor nu se mai uită aproape deloc.

S-au mutat, fără să se clintească din loc, peste ocean. Stau, cu trupul, la optsprezece, în România, dar cu somnul, cu masa, cu așteptarea, locuiesc în fusul orar în care e cineva de-al lor. Și când, din greșeală, se uită la ceasul cu ora României, li se pare că arată ora unui loc gol, ceasul unei case în care nu mai trăiește nimeni.

Sticla stă în bazinul de la toaletă, înfășurată-ntr-o pungă, să nu zornăie. Toți din casă știu. Nimeni n-o caută. Ăsta e felul în care se iubesc ei acum: ținându-se de a nu ști.

Nevasta „nu simte". Copiii „nu observă" că tata vorbește altfel după baie, că râde cu o secundă în urma tuturor. Au făcut, fără să se vorbească, un legământ mai tare decât orice altul din casa asta: să se uite, toți, în altă parte, în același timp.

E singurul lucru pe care-l mai fac cu adevărat împreună — nu mesele, nu sărbătorile, ci prefăcătoria asta coordonată, o muncă de echipă fără greș, zi de zi, ca el să poată dispărea încet în spatele unei sticle pe care toți o văd și niciunul n-o ridică.

A ascuns-o atât de bine, și ei se prefac atât de bine, încât într-o zi ar putea să nu mai fie acolo deloc — nici sticla, nici el — și legământul ar ține mai departe: s-ar uita, toți, în altă parte, în jurul unui scaun gol, fără să bage de seamă că au pierdut din vedere un om cu mult înainte să-l piardă.

La douăzeci stă o familie venită din Ucraina, de aproape trei ani. Copiii vorbesc deja românește la școală, mama a găsit de lucru, au mobilă, au perdele, au un pepene în frigider — o viață care, din afară, pare așezată.

Lângă ușă, însă, stau două genți. Făcute. Mereu făcute. Acte, câteva haine, o jucărie, niște bani. Nu le desfac. Au învățat, acolo, într-o noapte, că o casă se poate termina în zece minute, și de-atunci nu mai cred până la capăt în niciun perete.

Vecina de palier, o româncă, le-a văzut gențile și n-a priceput întâi. Apoi, încet, a început să se întrebe ce-ar pune ea în două genți dacă ar avea zece minute, și n-a putut. Are o casă plină de lucruri între care n-ar ști să aleagă.

Femeia din Ucraina i-a lăsat vecinei, fără să vrea, întrebarea pe care n-o pui niciodată până nu te scoală cineva noaptea: din toată viața strânsă în jurul tău, ce duci cu tine și ce lași să ardă.

Liftul nou are voce de femeie. Anunță etajele, calm: „etajul șapte", „ușile se închid". Blocul a râs o săptămână de ea, pe urmă a uitat-o, cum uiți un ceas.

Numai domnul de la douăzeci și unu, văduv de nouă ani, coboară seara până la parter fără nicio treabă, și urcă la loc. Vecinii cred că-și face pașii, că i-a zis doctorul. El stă drept, cu mâinile la spate, și o femeie îi spune, la fiecare etaj, unde se află.

„Ușile se închid", zice ea. Și el le lasă.

A dus verigheta la amanet în martie, „până ne redresăm". A primit pe ea cât o factură și un bilet, un petic de hârtie cu un număr, pe care-l ține acum în portofel, acolo unde alții țin poze.

Pe deget i-a rămas un inel de piele mai albă, desenat de ani de aur, o dungă pe care soarele n-a atins-o niciodată. Verigheta nu mai e, dar degetul ei e încă însurat cu forma ei. Trupul ține minte legământul și după ce legământul a fost lăsat zălog ca să se plătească gazul.

N-au mai redresat nimic. Biletul are termen, și termenul a trecut, și undeva, într-o vitrină, verigheta lor stă la vânzare lângă alte verighete ale altor oameni care-au crezut și ei „până ne redresăm".

Casa ei nu mai are loc de lucruri. Pungi de plastic spălate și călcate, puse una-n alta. Borcane goale, mii. Haine ale unui bărbat mort de doisprezece ani. Mâncare ținută până moare în congelator, fiindcă a o arunca ar fi un păcat mai mare decât a o lăsa să putrezească încet, la rece.

Nu adună lucruri. Adună „dacă". Dacă vine iar foametea. Dacă se întorc cozile, frigul, raționalizarea. A trăit asta o dată, demult, și trupul ei n-a crezut niciodată cu adevărat că s-a terminat. Fiecare obiect strâns e o rugăciune mută împotriva unei lipse pe care lumea spune c-a trecut și pe care ea o simte mereu chiar după ușă.

Și mai e ceva, pe care nu-l spune: dacă ar arunca borcanele, pungile, hainele lui, ar însemna să recunoască nu doar că foamea nu se mai întoarce, ci că nici el nu se mai întoarce, că nimic din ce-a strâns o viață n-a fost adunat pentru viitor, ci ca să nu fie nevoită să dea drumul trecutului.

Fata ei știe că, într-o zi, va sta în casa asta și va arunca, într-o după-amiază, spaima de-o viață a maică-sii în trei saci de gunoi.

Ia un borcan gol, îl ține-n lumină, gol, o clipă, înainte să-l arunce.

S-a întors după opt ani din Germania, de Crăciun, pentru trei zile. Doarme în camera lui de copil. Patul e prea scurt, picioarele-i atârnă, pe birou e încă lipici de la abțibildurile de la zece ani.

Pe tocul ușii sunt liniile. Tata îi măsura înălțimea în fiecare an, o liniuță cu data, deasupra creștetului. Urcă, an de an, și se opresc brusc: ultima e din vara în care a plecat.

Stă cu spatele la toc, din obișnuință, și deasupra ultimei linii rămâne o palmă de perete gol, văruit, nemăsurat. Casa l-a păstrat pe băiat până la centimetrul în care a plecat. Restul lui a crescut în altă parte, pe un perete pe care nu-l vede, într-o țară care nu-l măsoară, și se întoarce aici c-o palmă de înălțime pe care, în casa asta, n-o recunoaște nimeni.

Și-a jurat, copil fiind, ascuns sub masă, cu palmele pe urechi, că el n-o să fie niciodată ca tatăl lui. A ținut minte fiecare seară de care s-a temut, ca să le facă, ale lui, imposibile.

Acum are și el un copil. Și-ntr-o seară, obosit, împins de la spate de tot ce nu i-a ieșit în ziua aia, a ridicat vocea, apoi mâna, și, în clipa în care mâna i-a pornit în sus, și-a recunoscut-o. Nu a lui. Gestul. Mâna aceea, tocmai unghiul ei, era a tatălui său, ieșită la capătul brațului lui.

S-a oprit. Dar prea târziu ca să nu vadă ce văzuse: copilul, ghemuit, cu umerii ridicați, ferindu-se chiar în felul în care se ferise și el, sub masă, acum treizeci de ani. Aceeași tresărire, trecută mai departe.

Nu se mai ceartă față în față. El în bucătărie, ea în dormitor, și-și strigă unul altuia prin perete tot ce nu-și mai pot spune stând în aceeași cameră. Apartamentul are trei pași dintr-un capăt în altul, dar între ei e mereu un zid.

Vorbesc așa de ani de zile. Fiecare s-a rezemat de partea lui de perete de-atâtea ori, strigând, ascultând, încât tencuiala s-a tocit pe amândouă fețele — două scobituri, una în bucătărie, una în dormitor, spate în spate, făcute de doi oameni care se sprijină, în fiecare seară, de același zid, din părți opuse.

Dacă l-ar dărâma cineva, ar cădea unul în brațele celuilalt din inerție, atât sunt de obișnuiți să se lase pe singurul lucru care îi mai ține, acum, pe amândoi. Dar nu dărâmă nimeni nimic. Rămân așa, fiecare în scobitura lui, spate în spate prin perete, atât de aproape cât poți fi de cineva printr-un zid.

La zece ani e deja adultul familiei în orice încăpere cu acte. Părinții se sperie de hârtii, de ghișee, de halate albe, așa că-l trimit pe el înainte, copilul care „se descurcă", care „știe el".

Completează formulare, sună la firme cu o voce care nu s-a îngroșat încă, spune „bună ziua, sunt băiatul doamnei", și se tocmește, de la înălțimea lui de un metru patruzeci, cu oameni care nu i-ar răspunde la fel dacă ar ști câți ani are.

Iar într-o zi, la spital, doctorul nu vorbește cu mama, ci cu el — el „înțelege ce scrie" — îi spune repede niște cuvinte grele și se uită la copil să i le ducă mai departe. Și copilul se întoarce spre mama lui și rostește, cu glasul lui subțire, o frază pe care n-o pricepe pe de-a-ntregul, dar o pricepe destul, și vede cum se schimbă fața mamei din pricina unor cuvinte ieșite din gura lui.

A rămas omul care duce familiei veștile rele, în vocea unui copil. Nu i-au cerut să fie tare. Doar să traducă. Și-acum, mare, când i se întâmplă lui ceva cumplit, îl spune limpede, calm, cuiva, ca pe-o veste despre altcineva.

Peste tot e un număr. La bancă, un cod. La spital, un bon de ordine. La primărie, un dosar. La bloc, apartamentul douăzeci și opt. Nu o mai strigă nimeni pe nume de luni de zile — i se vorbește, când i se vorbește, ca unui caz, unui rând la coadă, unei facturi.

Duminica urcă la biserică. Acolo, preotul îi spune „Maria", și pe pomelnicul pe care-l scrie de-o viață, cu același scris tot mai tremurat, stau numele morților ei: bărbatul, sora, băiatul dus prea devreme. Dă câțiva lei, și, pentru câteva secunde, un om le rostește cu glas tare, unul câte unul, în fața tuturor.

Atât. Câțiva lei, și morții ei sunt iar strigați pe nume.

Și știe că, atunci când o veni rândul ei să fie scrisă pe pomelnicul altcuiva, va mai fi, măcar acolo, cineva care, pentru câțiva lei, îi va citi numele cu glas tare, o dată, într-o lume care, altfel, uitase de mult că-l avusese.

Sicriul nu încape pe ușă. Rama e prea îngustă, de bloc vechi, făcută pe vremea când oamenii treceau prin ea mai subțiri decât ies acum, morți, din propria viață. Trebuie întors pe muchie, ridicat, înclinat, și, pentru o clipă, mortul stă aproape în picioare, sprijinit invizibil de nimic, chiar în pragul pe care l-a trecut de cinci mii de ori cu plasele, cu cheia în mână, cu ziua proastă.

Vecinii țin tocul, ca să nu se lovească, de parcă tocul ar mai conta acum. E ultima oară când trupul lui se mai măsoară cu ceva din casa asta — nu cu patul, nu cu oglinda, nu cu haina, ci cu lățimea unei uși puse acolo de un constructor care n-a gândit niciodată că va trebui să scoată pe cineva în poziția în care a intrat: drept, o singură dată, ca un om care se prezintă.

Afară, pe palier, se-ndreaptă la loc. Ușa apartamentului rămâne deschisă în urmă — prima oară de ani de zile când o vede tot blocul deschisă atât de larg, nu ca să intre cineva, ci ca să iasă, o singură dată bine, singurul lucru din viața lui care n-a mai încăput în rama pe care o știuse de-o viață drept a lui.

Patruzeci de zile au venit cu toții. Au adus oale, au stat, au vorbit în șoaptă, au umplut casa cu trupuri și cu miros de mâncare, ca femeia să nu rămână, nicio clipă, singură cu locul gol din pat.

Patruzeci de zile a fost ținută. Rude, vecini, colegi de-ai lui, unul venea când pleca altul, și ea n-a apucat să cadă, fiindcă mereu era cineva de servit cu cafea.

În a patruzecea zi s-a făcut parastasul. S-au împărțit colaci, s-a dat de pomană, preotul a citit, sufletul a plecat, și, odată cu el, au plecat și ceilalți — fiindcă așa e rânduiala: patruzeci de zile jelești cu omul, pe urmă îl lași să se ducă și te întorci la ale tale.

A patruzeci și una zi nu mai sună nimeni. Frigiderul, plin de mâncarea altora, se golește. Și abia atunci, în dimineața aia, fără nicio oală de spălat, fără nicio cafea de făcut pentru cineva, cade femeia — nu în ziua morții, ci în prima zi în care i s-a îngăduit, în sfârșit, să fie singură cu ea. Se duce și se întinde pe partea lui de pat, locul gol pe care patruzeci de zile n-a lăsat-o nimeni să-l atingă, și abia acolo îl jelește, fără martori, cu patruzeci de zile întârziere.

Două bătrâne, la treizeci și doi, una vizavi de cealaltă, peste curtea blocului. N-au numerele una alteia. N-au fost niciodată în casa celeilalte. Au, în schimb, o înțelegere pe care n-au rostit-o niciodată cu glas tare.

Dimineața, când se trezesc, ridică fiecare jaluzeaua. Atât. Jaluzeaua ridicată înseamnă: am trecut și de noaptea asta. Fiecare se uită peste curte, întâi, înainte de cafea, înainte de orice, să vadă dacă s-a mișcat oblonul celeilalte. Dacă până la nouă nu s-a ridicat, te urci și bați la ușă.

Într-o dimineață, jaluzeaua de vizavi nu se ridică. Cealaltă stă la geam, cu cafeaua în mână, și se uită la oblonul tras, și știe, înainte să se îmbrace, înainte să urce, că de mâine poate să-și ridice jaluzeaua sau să n-o ridice — de mâine nu mai e nimeni de partea cealaltă a curții care să bage de seamă dacă a trecut sau nu de noapte.

De la treizeci și trei se vede cimitirul. De sus, nu sperie. E doar alt cartier, cu străzile lui drepte, cu rândurile lui, un fel de bloc culcat, cu locatari care nu se mai mută niciodată.

Bătrânul stă la geam și se uită într-acolo. Își caută, printre rânduri, o pată verde, locul unde e îngropată ea, prea departe ca să-l distingă, dar îl știe, cum știi o fereastră aprinsă într-un bloc de vizavi.

De sus, înmormântările par mici, ordonate. Oameni cât niște furnici duc o cutie mică pe o alee, o așază, stau puțin, pleacă. Nimic groaznic. De la treizeci și trei, moartea arată ca o mutare fără camion, fără scandal — doar cineva care trece dintr-un bloc vertical într-unul orizontal, peste drum.

Și nu-i mai e frică. Stă la geam, dimineața, cu cafeaua, și se uită la clădirea cealaltă, joasă, unde-l așteaptă, de-acum, un loc al lui, lângă al ei, ca un apartament luat din timp într-un cartier mai liniștit, la care se mută, în sfârșit, și el, peste drum.

I-a ales poza pentru cruce. Așa se face: o singură fotografie, smălțuită, prinsă în piatră, chipul cu care omul rămâne pe veci în fața celor care vin să-l vadă.

A căutat prin sertare zile întregi. A trecut peste pozele de la urmă — slab, tras la față, cu boala pe el — și-a ales una de demult, de dinainte s-o cunoască ea, un bărbat tânăr, râzând, cu o viață întreagă încă neîncepută în ochi.

Acum se duce duminica la cimitir și se uită la el pe cruce: tânărul ăla frumos, vesel, pe care nu l-a apucat, care n-o știe, care zâmbește spre ea de la o vârstă la care ea nici nu exista pentru el.

Tot cimitirul e așa — un cartier de oameni tineri și surâzători, prinși în smalț la anii lor cei buni, zăcând dedesubt la anii lor cei răi. Și ea stă în fața pietrei și-i e, deodată, un dor ciudat nu de bătrânul cu care a îmbătrânit, ci de tânărul de pe cruce, de omul de dinaintea ei, sub care, într-o zi, o vor pune și pe ea, cu o poză în care va fi, și ea, mai tânără decât tot ce-au trăit împreună.

Pentru priveghi n-au ajuns scaunele. S-au împrumutat de pe toată coloana: scaunele pliante de la doi, tapițatele de la opt, taburetele de bucătărie de la unsprezece, fiecare cu numărul apartamentului scris cu marker pe dedesubt, să se știe al cui e.

Trei zile au stat oamenii pe ele, în jurul lui, cu rândul, și nimeni n-a băgat de seamă că el, care a cărat scaune la toți, la nunți, pe scări, gratis, o viață, avea acum, în sfârșit, scaune destule.

Pe urmă scaunele au plecat acasă, unul câte unul, la etajele scrise sub ele. Iar femeia a rămas cu ale ei — două — și s-a așezat pe unul, și s-a uitat la celălalt.

Când a murit, au deschis fereastra. Așa se face: să poată ieși sufletul, să nu rămână prins între pereți, să aibă pe unde pleca. Au deschis-o larg, în decembrie, și au lăsat frigul să intre peste mort ca să iasă el.

Pe urmă au închis-o la loc, toți — toți, în afară de ea. Fereastra din camera lui a rămas deschisă. Întâi „cât să se aerisească". Apoi fără niciun motiv pe care să-l spună. Trec ierni peste ea. Plătește căldură pe care o dă afară, încălzește un cer gol, doarme cu trei pulovere în casa în care e mereu curent.

N-o poate închide. Dacă o închide, înseamnă că sufletul a ieșit demult, că nu mai e nimic de lăsat să plece, și că, dacă ar vrea cumva să se întoarcă, ar găsi geamul tras și n-ar mai avea pe unde. Așa că-l ține deschis, o gură de aer rece într-un perete, ușa pe care l-a lăsat să iasă și pe care, prostește, încă o ține descuiată în caz că, într-o noapte, o adiere i-ar aduce înapoi ceva.

În telefon, morții stau între vii. Nu-i poate șterge nimeni. A șterge un nume de-acolo e ca și cum l-ai mai omorî o dată, cu degetul, așa că rămân, în ordine alfabetică, amestecați printre cei care încă răspund.

Derulează după un număr și degetul i se oprește, din obișnuință, pe un nume de mort — chiar deasupra unuia viu — și, o clipă, amândoi par la fel de sunabili, amândoi la o atingere distanță, și nu se vede, pe ecran, nicio deosebire între cine ar răspunde și cine nu va mai răspunde nicicând.

Are acolo un mic cimitir în ordine alfabetică: tata, între o prietenă și un coleg de muncă, bunica, lângă un service auto, oameni cărora nu le mai poate scrie, dar pe care nu-i poate da nici afară din singurul loc unde mai apar, încă, ca și cum ar fi de găsit.

Și uneori, târziu, intră la câte unul, se uită la nume, la poză, la numărul care nu mai duce nicăieri, nu sună, și-l lasă acolo, între o prietenă și un service auto, fiindcă a-l șterge ar fi singura înmormântare pe care ar trebui s-o facă ea însăși, cu degetul, și pentru asta nu e încă pregătită.

Patruzeci de zile a pus un pahar cu apă pe pervaz. Pentru el. Pentru sufletul lui. Așa o învățase mă-sa: sufletul rătăcește patruzeci de zile și-i e sete pe drum.

În fiecare dimineață se uita la pahar. Apa scăzuse puțin peste noapte. Știa ea, undeva, că se evaporă. Dar își îngăduia să creadă că a băut el, că a trecut pe-acasă, însetat, și că, dacă a băut, înseamnă că mai e, încă, cumva, cineva căruia să-i fie sete.

Era singura grijă pe care i-o mai putea purta. Nu-l mai putea hrăni, îmbrăca, aștepta la șase. Putea doar să-i umple paharul, să-i lase apă curată, ca unui drumeț care s-ar putea întoarce oricând, pe nevăzute, să bea o gură și să plece mai departe.

În a patruzecea zi trebuie aruncată apa și pus paharul la loc în dulap. Asta a fost mai greu decât tot — mai greu decât sicriul, decât groapa, decât slujba. Fiindcă a goli paharul acela și a-l pune la loc, uscat, între celelalte, înseamnă să-i spună sufletului ei că de mâine nu-i mai e nimănui sete în casa asta, că poate să plece liniștit, că nu-l mai așteaptă, la geam, cu apă, nimeni.

Sub acoperiș e mereu cu câteva grade peste cât scrie afară. Vara lasă ușa de la scară deschisă după un curent care nu vine, și pe ușa aia urcă tot blocul: televizoare, o ceartă subțire de la patru, cineva spălând vase la unu noaptea fiindcă nici lui nu-i e somn.

Bărbatul nu mai rabdă căldura. Se suie pe acoperiș, pe terasa blocului, unde nu stă nimeni, și femeia, jos, în pat, îl aude umblând deasupra capului ei. Pași pe tavan. În treizeci de ani aici sus n-a auzit niciodată așa ceva — deasupra lor n-a fost nimeni vreodată.

O clipă i se face frică. Nu de el. Știe că e el. De cât de străin sună un om care îți umblă pe deasupra. Pașii se opresc — și-a aprins, probabil, o țigară. Și abia atunci, cu nimeni deasupra capului, nici măcar cu el, femeia adoarme.

Când moare cineva la noi în bloc, se lipește o hârtie la intrare. Nume, două date, ora la care se ridică, și jos, mai mic, „Dumnezeu să-l ierte". Se pune una la lift, una pe fiecare palier, s-o citești și dacă urci, și dacă cobori, și dacă n-ai cunoscut pe nimeni niciodată.

Copiii învață literele pe ea. Femeile se opresc, socotesc vârsta, zic „săracul" și urcă mai departe cu plasele. După un timp hârtia se-ngălbenește, se răsucește la colțuri, scociul cedează într-o parte și anunțul stă agățat doar de sus, fâlfâind puțin când se deschide ușa.

Le-am citit pe toate, etaj cu etaj. La fiecare palier, aceeași hârtie. O singură ușă am citit-o greșit: la șaisprezece, lumina aprinsă în baie — am luat-o, luni în șir, drept un om treaz.

La douăzeci și nouă nu m-am oprit — ușa aia n-am deschis-o niciodată — sunt locuri în care nu intri decât o dată.

Abia sus, pe ultimul palier, unde se termină numerele și începe ușa încuiată spre terasă, am stat și-am citit hârtia până la capăt.

Era numele cu care nu mă mai strigă nimeni, tipărit cam șters, cu un T strâmb, la imprimanta de la asociație.

Jos, cineva urcă cu unghia ridicată. Vine s-o dezlipească; a trecut timpul. Atâta ține un om aici: cât ține o bucată de scoci.

Și mai stau o clipă, agățat de-un colț, nici pe perete, nici căzut, fâlfâind puțin de fiecare dată când se deschide ușa.