Parter
Jos, lângă ușa de fier, e panoul cu sonerii. Patruzeci de nume, unul sub altul, unele bătute la mașină, îngălbenite, altele scrise cu pixul peste un nume vechi, zgâriat cu unghia, ca să încapă noul chiriaș.
Băiatul citește blocul de-acolo, nu de la geam. Știe care buton e apăsat des — plasticul lui e mat, tocit de degete grăbite — și care n-a fost atins de-un an, lucind încă, intact, ca o monedă necheltuită.
Într-o toamnă, cineva scrie un nume nou peste 1, apăsat. Vechiul nume mai iese puțin de sub literele proaspete, o coadă de la un P, un colț de la un G, ca un om care nu vrea să plece de tot din locul lui.
Într-o zi, băiatul apasă pe soneria douăzeci și nouă, singura fără nume, la care nu s-a lipit nimic niciodată, doar ca s-o audă sunând în gol, undeva, sus, în spatele unei uși despre care nu știe nimeni nimic.